Ion Cogan - "Cu piciorul... prin Bucuresti"

Am gasit mai demult aceste articole ale lui Ion Cogan referitoare la zona.
Trebuie cautat: "Brezoianu", "Anastasia" pentru a gasi referirile la acestea.
N-am gasit inca pagina originala, pentru a adauga link-ul. Multumesc sursei.
 
Cu piciorul... prin Bucureşti (I)                                 (CONEXIUNI nr. 13, martie 2006) 

Vă place, nu vă place, eu n-am nici maşină mică (cea mare, sau, mă rog, cele mari sunt ale R.A.T.B.-ului, le mai şi folosesc din când în când, ca şi metroul de altfel) şi nici alt mijloc de locomoţie personal cum ar fi o bicicletă, o trotinetă – d’aia mai sofisticată, nu pentru copii, ci pentru adulţi... Şi dacă bătrânul şi (totuşi) mereu tânărul maestru Arghezi  îşi intitula una din creaţiile sale „Cu bastonul prin Bucureşti”, eu n-am găsit altă soluţie decât cea de mai sus, adică, exact, titlul, mai ales că, asemeni oricărui muritor a cărui poftă de mers pe jos sau de a face pe montaniardul (O să râdeţi. Chiar sunt montaniard!) e nativă, am avut şi eu prilejul de a „mă da mare”, evident cu un baston şi asta într-o perioadă în care, de fapt, nici prin cap nu-mi trecea să-mi sprijin anii în el. A fost o întâmplare deloc fericită (d.p.d.v. medical s-a numit entorsă gradul II – şi aia la genunchi!) petrecută, evident, pe munte, de unde şi ponoasele...Eheee! Asta a fost o in-tro-du-ce-re şi vă rog s-o luaţi cum vreţi. O doreaţi de tip clasic ? Puteam şi în modul acela, dar parcă una de acest fel e mai apropiată de ceea ce veţi citi, dacă nu o să vă plictisiţi. (La urma urmei, sincer, pot să-mi închipui orice, mai ales că în ziua de azi nu şti cine te citeşte – eventual, te înjură şi...gata ! Ar fi o variantă. Alta...dar ce, mai contează ? – Oricum, dacă cineva te vede (acum) în baston, varianta optimistă e : „bă, hodorogu-le, ce încurci locul pe-aici?”; la cealaltă nici nu mai îndrăznesc să mă gândesc. De fapt mă gândesc, dar nu... la cealaltă!...

Deci, aşa, ca fapt divers : câţi dintre domniile voastre bat (au bătut) străzile Bucureştiului cu interesul vădit de a afla din când în când şi ceva nou, sau, pur şi simplu, să se plimbe printre amintiri? O întrebare ca oricare, dar, zic eu, puţin retorică, pentru că uite, dacă te uiţi din Piaţa Unirii de la fântâni spre Palatul Parlamentului, nu poţi să nu constaţi prezenţa a două gândiri total diferite din punct de vedere al execuţiei stradale – eu, ăla, muritorul de rând care n-are studii aprofundate în PUD (mai degrabă în PUDELI !) şi tot pot remarca modul de prezentare profund opus al celor două largi trotuare care mărginesc drumul cu două sensuri diferite, între care nu putem să nu distingem aceleaşi fântâni cu jocuri zglobii de apă (asta în perioada caldă a anului). O logică elementară spune că un bulevard de asemenea anvergură trebuie să aibă un singur „stăpân”, tocmai pentru a fi mai bine gospodărit. Dar la noi, ca la nimeni, pentru că, de, trăim în „Micul Paris” şi nu în celălalt, adică Parisul de-adevăratelea, francez de la gali încoace şi cu ei cu tot. Superba perspectivă a „coridorului”cu fântâni dintre cele două sectoare, respectiv 4 (pe stânga) şi 5 (pe dreapta) este obturată bine de tot, din păcate, de interesul mai mult decât deosebit care desparte pălăvrăgeala cu iz electoral de realitatea din teren. Gărduleţul de protecţie este vopsit într-un tomnatic portocaliu (al cui o fi, oare ?); fără bănci de odihnă pentru cei care se încumetă să străbată lungul bulevard pe acea parte, dar măcar, în ciuda multor copaci înşiraţi,  sub aceştia, nici acum, nu mai găseşti o frunză, semn că, totuşi, gospodarul şi-a mai făcut temele. Pe partea opusă se află evident... partea opusă. Gărduleţul e la locul lui, dar culoarea verde îi imprimă o notă aparte. Nu mai zic de bănci. Cele care au mai rămas întregi poartă o „frumoasă” culoare bleumarin care se „reflectă” extraordinar în stratul gros de frunze moarte rămase din toamnă şi în multicolorele pungi pline cu resturi menajere aruncate din loc în loc de localnicii care s-au şi mutat în UE. De asemenea, din loc în loc, locaşurile hâde ale vechilor coşuri de gunoi (de tip european) – de acum intrate în uitare – îţi fac vesele cu ochiul.

Ceva comun totuşi au cele două margini de bulevard : au comun parcela de pământ bucureştean pe care o istorie comună aşteaptă ca din patru în patru ani să mai  iasă ceva la lumină din jobenele politicianiste...Şi din nou, aşa, pentru domniile voastre, din perspectiva stării de bun simţ a supravieţuirii : cele două lăcaşuri pe care BUCUREŞTI-ul şi le-a dorit aproape stau mărturie felului în care înţelege un primar bucureştean sau altul  să respecte şi să se încline cu evlavie în faţa altarelor Mănăstirilor „Antim” şi „Mihai Vodă” (din păcate, ce a mai rămas din ea).  Sper, şi nu sunt singurul care gândeşte în aceşti termeni, că lecţia vie de istorie pe care viaţa ne-o oferă zi de zi, cizelând cu migală ceea ce ţopârlanul scociorând printre cioburi de aduceri aminte distruge într-o clipă, fără pic de remuşcare, doar din pură ignoranţă, să rămână înscrisă în eternitatea Marii Memorii a Oraşului Bucureşti. Câţi dintre cei care, cu emfază, se proclamă „PROPIETARI” prin acele locuri îşi mai pot imagina măcar că pe amplasamentul neted   ca-n palmă al Parcului Izvor – un parc al nimănui, dacă ne referim strict la modul cum este întreţinut – s-a aflat, nu cu mult timp în urmă, Dealul „Mihai Vodă”, pe care trona cu măreţie Mănăstirea ctitorită de Mihai Viteazul la 1600, deal înconjurat de case frumoase acoperite cu iederă, cu grădini pline de flori multicolore, cu pisici tolănite la soare şi cu zăvozi impunători gata să se repeadă la oricine ar fi intrat cu gânduri necurate...? Şi mai erau acolo clădirile Arsenalului Armatei, Marele stadion ANEF (viitor „Republicii” şi, şi „mai nou” parcare subterană a Palatului Parlamentului, mai cunoscut cu denumirea „Casa Poporului”. Or mai şti mulţi că acolo, spre cheiul Dâmboviţei, se întretăiau liniile de tramvai – extraordinarele tramvaie, majoritatea marca „Thompson” – cu numerele 3, 4, 7, 12, 25 care aveau unul din punctele de întoarcere în Piaţa Senatului (azi, Piaţa Naţiunilor Unite) şi care se intersectau cu liniile 15, 17 şi 20 ?

Domniile voastre le rog să facă un mic, doar un mic efort, de a mai străbate încă o dată străduţele şi străzile acestui colţ de Bucureşti, unele pavate şi azi cu pietre de râu, ca acum peste 100 de ani. Sunt mărturii, sumedenie, presărate printre urmele de bun-simţ ancestral amestecate cu mitocănia postrevoluţionară. Încântă, mă încântă, toate aceste străzi care au rămas cu vechile denumiri – Mitropolit Filaret, Vânători, Poiana Florilor, Justiţiei, Gramont, Brutus, Apolodor, Şerban Vodă, Antim. Încântă, dar provoacă simultan revoltă, dezamăgire. Cred că nu e nevoie să spun că aceste sentimente contradictorii care mă încearcă, ne încearcă, sunt „rodul” prezenţei insinuante a acelor ocupanţi (vremelnici, sper) ai unei părţi importante de rai interbelic şi care-şi clamează cu mojicie stăpânirea Edenului. Împroşcându-şi zoaiele imunde ale lipsei totale de educaţie în toate părţile, cu maşini ultramoderne (în faţa unei porţi ce se mai sprijină într-o balama) ca semn al „bunăstării” venite dintr-o nemuncă absolută, cu un limbaj care l-ar face să pălească şi pe ultimul individ locuitor al peşterilor preistorice, cu o deşănţată etalare de kitschuri – el însuşi un kitsch al Naturii-Mamă – ridicate la rang de valori absolute, cu aceeaşi mentalitate retrogradă, făcătura umană la care mă refer, acea „la loque humaine” de pretutindeni, îmi face greaţă. Pentru acest tip de ins trecut prin etapele de şcoală ca gâsca prin apă, universul se confundă cu MARELE EU... Dar din fericire, acest MARE EU se confundă cu ZERO-ul ABSOLUT şi aşa va rămâne în veci. Din nefericire, există. Există ca să-mi facă greaţă, să ne facă greaţă. Doza de tupeu e, se pare (măcar în aparenţă), inepuizabilă. Cât timp ne-ar lua, bunăoară, să-i integrăm în ...absolut, ca jertfă supremă pentru „binefacerile” aduse de-a lungul anilor societăţii din care facem parte şi încercăm, permanent, în ciuda câtorva netrebnici, să rămânem demni şi  să ne păstrăm amintirile intacte ? Atunci, cui i-ar mai folosi, dară, chiciăria de doi bani care oripilează ochiul şi în care îşi duc „preţiosul” trai cei care ne infestează existenţa, făcând totodată concurenţă maidanului de peste drum, pe care cândva, se ridicau faimoasele prăvălii ale negustorilor de coloniale, pălării şi peruci, cu pitorescul lor de neconfundat ?

Cu piciorul... prin Bucureşti (II)                                    (CONEXIUNI nr. 17, iulie 2006)

      Bună ziua, Domniilor voastre ! Mi-a fost dor de o nouă escapadă în „capitala” grădinilor şi parcurilor bucureştene, astfel că astăzi vom mai zăbovi prin Cişmigiul drag nouă urmând să-l părăsim pe înserat nu înainte însă de a mai trece în revistă monumentele lui, monumente care, la rândul lor, au propria istorie. Totodată ne-am mai aminti (dacă e nevoie) şi de pictorii şi graficienii care au imortalizat de-a lungul timpului superba grădină. Alături de Rondul Roman pe care l-am vizitat cu puţin timp în urmă (cel inaugurat în 1943) pe aleile Cişmigiului se află statui reprezentative ale unor oameni de cultură cum ar fi publicistul George Pannu (sculptor Gh. Horwath), poetul şi publicistul Traian Demetrescu, generalul Theodor Şerbănescu (1839-1901) amândouă aparţinând sculptorului Filip Marin. De asemenea, un loc important îl ocupă monumentul „Maicii Smara Gheorghiu” – educatoare a poporului şi scriitoare, autor Mihail Onofrei, iar maestrul Ion Jalea este autorul monumentului eroilor francezi pe care îl inaugurează în anul 1920. Se înserează, Domniile voastre! Să trecem, aşa, fugar, pe la şahişti şi microbişti (rimează doar pe hârtie); din păcate, astăzi am găsit jucători de mâna a doua. Şahişti. Pentru ei, este un eveniment major. Sunt îndârjiţi, se „bat” pentru fiecare piesă... Îi urmăresc preţ de aproape o jumătate de oră cum încearcă – fără succes – să-şi dea „mat” reciproc, fiecare pândind greşeala fatală a celuilalt. IMPRESIONANT ! Din păcate amândoi au rămas cu aceleaşi piese pe tablă – Rege şi turn, albul, Rege şi turn, negrul ! După vreo zece minute nu mă pot abţine şi le suflu : REMIZĂ...Dar cum am zis ceva mai devreme, partida a durat încă vreo douăzeci de minute şi doar atunci şi numai atunci, roşii ca racii de efort, au consmţit, în sfârşit ca jocul să se termine „remiză”... Mai e lumină în jur. Crepusculul de câmpie e prelung. Dar „liniştea” partidei de şah la care am fost martor(i) a fost tulburată, nu neapărat de „beligeranţii” de la tabla cadrilată, ci de ceilalţi... Ceilalţi, care într-un vacarm cumplit, vorbind toţi odată îşi închipuie că aici, E BURICUL TÂRGULUI şi aici, în „buric” se fac şi se desfac marile echipe care la final de campionat vor ajunge campioane şi vor juca în sferturi, în optimi, bla, bla, bla, chiar prin Cupele europene şi, vai ce vis măreţ! vor cuceri cupele şi supercupele mondiale şi dacă se poate şi dincolo de Terra!!! Să părăsim acest colţ... minunat şi să ne furişăm pe aleea paralelă cu strada Schitu Măgureanu spre locul din care pornea cândva un tunel (azi intrarea în el este astupată). Istoria tunelelor bucu-reştene e lungă. De când cu desele năvăliri, de la Mircea cel Bătrân la Vlad Ţepeş şi apoi, aproape toţi domnitorii au găsit de cuviinţă să le lărgească şi să le prelungească în funcţie de interese. Tunelul la care mă refer din dealul unde Cişmigiul se delimitează de stradă era unul de legătură între Schitul Măgureanului (de care voi mai aminti ceva mai târziu) şi Palatul Cretzulescu de lângă Universitatea de muzică de azi, palat în care în zilele noastre se află un sediu al UNESCO. De aici, o ramificaţie subtraversa Calea Victoriei ducând spre Biserica Doamnei şi mai încolo spre Curtea Veche prin Lipscani. O altă rami-ficaţie traversa Cişmigiul, urmând ca pe sub Dâmboviţa să ajungă la mănăstirea Mihai - Vodă, iar de aici, mergând mai departe pe sub Palatul Cotroceni şi Drumul Sării, ieşind undeva în Calea Giurgiului şi moşiile Bellu. Cetatea lui Ţepeş, aflată în dealul de care am vorbit este şi a fost permanent un loc tainic, plin de mister. Aici, lângă intrarea ferecată a tunelului s-au sărutat şi încă se mai sărută mii de perechi de îndrăgostiţi... Iată, că plimbările noastre pe aleile Cişmigiului dau roade... Ne trezesc amintiri, ne impulsionează în a redescoperi lucruri pe care le credeam pierdute sau intrate în uitare. Mai zăbovim un pic prin Cişmigiul drag nouă, pentru că nu ne putem despărţi aşa, dintr-odată, de el. Mari personalităţi române sau străine au fost impresionate de frumuseţea grădinii, rămânând pentru totdea-una prieteni adevăraţi ai Cişmi-giului şi implicit, Comunei Bucu-reşti. Au trecut mai bine de două sute de ani de când Constantin Ipsilanti a poruncit să se „ astupe negreşit acel băltoc adânc şi cu noroi foarte mare, ca să nu mai pătimească norodul ce trece pe-acolo nevoie şi necazuri şi să i se facă mare zăticnire, ci încă fiind acel băltoc plin de putoare nesuferită (...) se pricinuieşte vătămarea locuitorilor împreju-raşi...” şi Grădina îşi retrăieşte o nouă tinereţe. Istoria acestor locuri pe care Domniile voastre au parcurs-o (selectiv) împreună cu mine (fără pretenţia de a descrie în amănunt toate evenimentele legate de aceste locuri) este veche. Am trecut mai mult decât în fugă pe lângă luxosul restaurant „Monte Carlo” aşa cum nici Buturuga de care cu toţii ştim cât de populară a fost printre cei care preferau paharului de băutură scumpă paharul mult mai ieftin dar şi mai plin cu lapte bătut – kefirul lui Lukianoff – sau ţapul cu bere şi surata lui mai mare – halba – Buturuga de lângă Pavilionul cu ape minerale care se transforma brusc, peste noapte, la sfârşit de săptămână, într-un izvor nesecat de muzică de fanfară cu un repertoriu variat, a fost loc de desfătare a ţâncilor diferitelor epoci care se delectau la rându-le, cu prăjituri cu moţ enorm de frişcă, îngheţate de fistic, de alune, bomboabe aduse tocmai de la „Zamfirescu” sau pur şi simplu renumita bragă rece ca gheaţa. ”Aşii” din mâneca destinului au fost darnici pentru evoluţia parcului bucureştean. Arhitectul Meyer ştia ce face când a aliniat peluza principală a Grădinii având ca punct de reper Biserica Schitu Măgureanu; ctitorită de Constantin vel logofătul Văcărescu şi cu hramul Maicii Domnului şi Sf. Visarion, a fost terminată de Mihai vel vistiernicul Cantacuzino – ginerele ctitorului, prin anul 1764, în zilele lui Constantin Vodă Racoviţă. După ce în 1881 a fost dărâmată, a fost reclădită în 1884. Biserica este şi astăzi una din cele mai frumoase din Bucureşti. (Pisania are data de 5 oct.1756). De-a lungul vremii, alte şi alte surprize au adus Grădinii Cişmigiu faima de necontestat pe care o are şi în prezent : la sfârşitul secolului XIX publicistul Nae Basarabescu a înfiinţat primele chioşcuri de ziare, care din fericire mai există şi azi; tot pe final de secol XIX ( 19 septembrie 1896), cu ocazia inaugurării primului velodrom, se anunţa cu mare tam-tam că „ la orele 3 p.m. velocipediştii din Capitală vor pleca din Grădina Cişmigiului, cu muzica în frunte”; cap de afiş sunt în 1909 „bătăile cu pumnii” (a se citi BOX) spre marea mirare a unor gură cască - aceştia nu pricepeau de ce „beligeranţii” au mănuşi!... punerea în funcţiune a cântarului (tot pe la începutul secolului XX) care chiar dacă în decursul timpului şi-a schimbat de mai multe ori locul, este o curiozitate, pentru că aparatul este şi azi pe „metereze” arătând greutatea reală celui care-i „gâdilă” mecanismul cu o sumă modică... şi altele, şi altele... 

...”Aurul roşu al amurgului poleia frunzele ce foşneau nostalgic, oglindindu-se în geamurile sclipitoare şi murmurau parcă înfiorate de această duioasă despărţire, cel mai trist „bun rămas”!” (Grigore Băjenaru - Cişmigiu & Comp.) 

Închei acum, Domniile voastre, cu acest citat dintr-una din cărţile de suflet ale tinereţii mele, urmând ca la viitoarea noastră întâlnire să ne însoţim binedispuşi şi cu sete de noi „aventuri” prin iubitul nostru oraş...capitalist !

Cu piciorul... prin Bucureşti (III)                                  (CONEXIUNI nr. 16, iunie 2006)

Bine v-am regăsit dragii mei companioni de primblări prin locurile dragi nouă de când ne-am născut şi dragi aşişderea tuturor care au hălăduit mai mult sau mai puţin pe aceste tărâmuri bucureştene dar care au dorit să lase pentru posteritate o părticică măcar, din inima lor. Ultima oară v-am lăsat  în Rondul scriitorilor din Grădina Cişmigiu să vă „delectaţi” cu „inegalabilele valori muzicale” la concurenţă vădită cu LINIŞTEA PATRIARHALĂ a celor „12 apostoli” ai culturii române aflaţi pe socluri din 1943 când Rondul s-a inaugurat...Ne punem atenţia la încercare şi auzul oripilat de efluviile manelomane ne dă de ştire că respectivul iubitor de muzică a plecat să „încânte”, probabil,  şi pe alţii ...Noi ne vom depărta încet de acest loc, îndreptându-ne spre silueta de neconfundat a clădirii Liceului „Gheorghe Lazăr” (azi Colegiu Naţional), clădire (renovată de curând – în interior şi exterior – cu migală, redându-i strălucirea de altădată – dar şi cu mici modificări faţă de situaţia iniţială, cu plusurile şi minusurile de rigoare. Două exemple, sugestive după părerea mea – poate nesemnificative, dar pentru cel care trece zilnic (de ...zeci de ani) pe lângă liceu, nu poate să nu remarce acele mici schimbări. E vorba de ceasul  din turnul clădirii, care cu puţină bunăvoinţă şi, eventual, ceva mai mulţi bani, ar fi putut fi repus în funcţiune, şi de frontispiciul uşii de la baza acestui turn pe care, înainte de renovare, scria vizibil „Locuinţa directorului” şi care inscripţie a dispărut din păcate, odată cu refacerea clădirii. Interesant este faptul că  în aripa opusă, colţ cu strada Schitu Măgureanu, frontispiciul cu inscripţia „Intrarea profesorilor” s-a refăcut în întregime. (Probabil că s-a luat în considerare faptul că DOMNUL DIRECTOR nu mai are demult locuinţa în incinta şcolii, aşa că...) Păcat! Ce să mai spun de zidurile dinspre bulevard „îmbogăţite” cu însemne şi sloganuri de tip „grafitti” şi pe care angajaţii acestui lăcaş de cultură din inima Capitalei n-au catadixit să le şteargă, sau dacă le-au şters odată, n-au mai repetat operaţiunea ori de câte ori ar fi fost cazul. Clădirea şcolii nu a fost dintotdeauna aceeaşi. În anul 1859, decembrie 7, un opis al lui Alexandru Ioan Cuza I apare în Monitorul Oficial prin care se stipulează în Art. 2 ca alături de Gimnaziul nr. 1 („Sf. Sava”) să se înfiinţeze şi Gimnaziul nr. 2 cu numele „răposatului doctor Gheorghe Lazăr care a restituit limba română în dreptul său de limbă de studii şi a fost reîntemeietorul şcoalelor naţionale din acest principat”. Ceea ce s-a şi întâmplat, primul director fiind Constantin Adam. (E adevărat că în primii ani, gimnaziul nu a funcţionat pe locul actual, aceast lucru înfăptuindu-se de abia începând cu anul 1890.) La 20 mai 1890 s-a pus piatra de temelie a noului aşezământ, iar unul dintre oamenii care au contribuit la ridicarea în vecinătatea Cişmigiului a viitorului liceu a fost primarul Pache Protopopescu. În acelaşi an, de ziua arhanghelilor Mihail şi Gavril, s-a inaugurat actualul local, fiind singurul liceu din ţară care poseda un orologiu. Proiect al arhitectului F.G..Montaureanu, liceul a avut chiar de la înfiinţare o bibliotecă bogată, care din păcate, în timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului din 1917, a servit drept combustibil pentru  sobele sediului poliţiei care funcţiona în clădire. La 18 ianuarie 1892 are loc prima sărbătorire a patronului spiritual al liceului, data aleasă coincidând cu cea a inaugurării de la 1860. În anul 1931, primarul Dem. I. Dobrescu (o altă personalitate marcantă a şirului de diriguitori ai Bucureştiului în luptă permanentă cu Consiliul Comunal) aprobă ridicarea unei noi aripi a Liceului şi dotarea acestuia cu noi laboratoare, aulă şi o centrală termică mo-dernă. Să-mi iertaţi, domniile voastre, alegaţia de mai sus – poate cam prea lungă, dar ca om al şcolii nu mă pot abţine să nu subliniez anumite amănunte legate de creşterea învăţământului românesc în diferite ipostaze ale acestuia, inclusiv istoria unor astfel de  aşezăminte...Grădina Cişmigiu (numită pe la începuturi – după 1852, anul inaugurării – „Ştirbei Vodă”) s-a extins de-a lungul anilor, îmbogăţindu-se cu noi alei, parcele pe care s-au plantat arbori de diferite specii inclusiv exotici, astăzi Grădina devenind un adevărat parc dendrologic. Recunoaştem platani, magnolii, castani, arţari, plopi argintii, ulmi. Academicianul profesor I. Simionescu scria în „Flora şi fauna României” (1933) : „...Este o minune de artă grădinărească, (...) provocând vibraţii estetice. Grădina cuprinde o bogăţie de culori care te minunează. Cişmigiul a păstrat încă un aer rustic, ca fond:  zăvoiul natural din jurul vechii gârle n-a dispărut cu totul. Aşa îţi explici sălciile pletoase din care spânzură draperii străvezii la marginea lacului; (...) Este entuziasmant.” Domniile voastre îşi mai amintesc (în acel interesant exerciţiu de memorie pe care vi l-am propus cu o lună – două în urmă) colţul feeric al minigrădinii japoneze cu lebedele lui albe şi negre, pelicani, raţe şi gâşte sălbatice, foişoarele cu păsări exotice, biblioteca în aer liber din    apropiere, renumiţii vâzători ambulanţi de vată de zahăr şi baloane sau flaşnetarii care te îmbiau cu muzica lor hârşâită şi care se strecurau la lăsatul serii printre nelipsiţii îndrăgostiţi. Nu putem să îi lăsăm deoparte pe cei care au imortalizat pe parcursul anilor cu minunatele lor camere de luat vederi peisajele Cişmigiului, oamenii lui (adică veşnicii plimbăreţi – copii, adolescenţi sau maturi la a doua sau a treia tinereţe – sau doar aflaţi în trecere, dar dornici în a-şi lăsa pe sticla (mai apoi, pelicula) fotografică o clipă de nemurire... Iată-l pe domnul Ludwig Angerer! Pentru necunoscători (iar aici ne putem număra inclusiv domniile noastre) domnul amintit este farmacist militar la farmacia Cezaro-Crăiască din Bucureşti (numai până în 1857). Hm! Nu ne spune mai nimic. Dar... Demisionînd din armată farmacistul devine graţie noii sale pasiuni – fotografia – cel mai bun fotograf al Vienei,  încununat chiar cu titlul de Fotograf al Curţii Imperiale Austro-ungare (1860) şi se numără printre primii fotografi  ai  oraşului Bucureşti avându-l alături pe cunoscutul deja Carol Popp de Szathmary, nu numai în profesiune, ci şi ca prieten foarte bun... Nelipsitul „fotograf la minut”, urmaş al celor care au făcut din pasiunea lor ARTĂ, este prezent şi astăzi în apropierea foişorului şi a „Buturugii” având, însă, cu căprioara lui împăiată, lustruită şi înnegrită de timp, un aer mai degrabă vetust decât melancolic. Şi totuşi, în acest nou început de veac aproape digitalizat, ne mai putem simţi degajaţi şi revigoraţi în faţa unor aparate de fotografiat clasice cu imagini „in sepia” şi cu nelipsitul îndemn „Zâmbiţi, vă rog!” adresat de mânuitorul de blitz sau, având un aparat cu burduf, – din cele de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul veacului al XX-lea – praf de magneziu şi becuri nitraphot...  M-am ambiţionat, domniile voastre, să regăsesc un personaj – celebru – care pe aleile Cişmigiului, dar nu numai, a făcut epocă: flaşnetarul (amintit mai sus) însoţit de nu mai puţin „celebrul” papagal care cu ciocul lui „fermecat” îţi scotea pe dată Planeta fericirii  - un fel de rezumat al viitorului tău într-o viziune de tot râsul. Citez una dintre multele Planete de bărbat şi, domniile voastre se vor bucura fără doar şi poate, pentru că la un anumit moment din viaţă – din curiozitate sau din cre-dinţa că îşi pot forţa norocul (mai în glumă, mai în serios) – au cumpărat cu 1 leu, 2 sau 3 respectivul bilet: „De toate lucrurile te apuci, în toate ai folos şi cu toate acestea mulţi îţi pizmuiesc soarta deşi peste cîtva timp vei face un târg bun ce te va îndemna să mai faci un altul. Nu crede prietenul. Pentru faptele tale nu te teme, înainte de toate îţi va da averea lui proprie. Loto : 25 – 20 – 1.” (Când nu era papagalul era un şoricel alb – dar ce mai contează ? Ne distram; erau şi Planete de femee şi - mai nou (atunci nou!) - de copil. Astăzi, farmecul specific al textului agramat şi năucitor de serios care, totuşi, te bi-nedispunea cât ai fi fost de cătrănit a fost înlocuit cu impersonalul „Horoscop” zilnic, săptămânal etc, etc...tras la indigo (sau mă rog, la copiator) prin toate jurnalele scrise sau vorbite...Şi dacă am fost, domniilor voastre, prezenţi (pentru o clipă) la inaugurarea Liceului „Gheorghe Lazăr”, am putea (prin acelaşi mic  exerciţiu de memorie) să ne pierdem prin mulţimea de absolvenţi ai respectivei instituţii, ai căror elevi unii dintre dumneavoastră poate chiar aţi fost, iar rândurile de faţă să fie ca un „remember” a acelor ani. Au urmat cursurile cu seriozitate şi poate atraşi de farmecul zilelor frumoase de toamnă sau primăvară, au plecat singuri sau în grupuri (spre disperarea profesorilor) la AER în CIŞMIGIU! Nu cred că Ion Andreescu pictorul, scriitorii şi criticii, matematicienii, actorii, muzicienii, arhitecţii, regizorii de mai târziu – Tudor Vianu, Cincinat Pavelescu, Al. Rosetti, Camil Petrescu, Urmuz, Florian Pittiş, Liviu Ciulei, Emil Prager, Mircea Djuvara, Dan Barbilian, Alfred Alessandrescu, Vasile Voiculescu, Grigore Băjenaru, Lia Manoliu, Victor Kernbach, George Cretzianu, Mihail Andricu şi mulţi, mulţi alţii asemeni lor, absolvenţi de frunte, ar avea să-mi reproşeze că le-am făcut publice minunatele escapade la „cetate”, la „catacombe”, la „Buturugă” – dar aici, aşa, mai feriţi -. Şi azi se mai pleacă de la ore („farmecul”  romantic al chiulului nu are vârstă)  dar majoritatea e mai pragmatică în ziua de astăzi, mai materialistă...Îi recunoşti şi, pe undeva, în adâncul sufletului regreţi că ai terminat (ehehe, de mult...) şcoala. Azi nu mai au uniforme „standard”, unii dintre ei adoptând o ţinută chiar extravagantă (după posibilităţile părinţilor), uneori de-a dreptul obraznică, iar vocabularul, în general, argotic. Stau ciopor pe o bancă vorbind cu glas tare, ignorându-i pe cei din jur, sau dimpotrivă un pic provocatori, destul însă ca mulţi trecători, unii asemeni nouă ca vârstă, să-şi spună înciudaţi: „ Of,  tineretul din  ziua  de  azi !...Păi, domne, pe vremea mea...”, de parcă nu pe vremea lor (şi a noastră) alţi trecători repetaseră întocmai sau relativ schimbat acelaşi text, cu referire -  evidentă  - la aproximativ aceleaşi aspecte: „Vai, se pupă aşa în văzul lumii...Pe vremea mea...” Da, domnilor ! SE PUPĂ!! Şi s-au pupat, se pupă şi se vor pupa în vecii vecilor atâta timp cât vom exista pe acest Pământ...Să ne vedem cu bine, domniile voastre... Pa, VĂ PUP!!!

Cu piciorul... prin Bucureşti (IV)                              (CONEXIUNI nr. 18, august 2006) 

         ...O rază de lumină mijită pe uliţa copilăriei noastre...Oare câţi ani au putut să treacă peste noi şi câţi dintre ei şi-au lăsat urme adânci, nemaipomenit de adânci, în fiecare dintre noi ? Câţi dintre noi au realizat (şi când au reuşit  sau dacă au reuşit să înţeleagă)  MAREA TRANSFORMARE pe care numai „Princiara – Natură” e, a fost, capabilă  să o materializeze...Domniile voastre (pe care, cu respect, le salut din nou) aţi  putea  să mă întrebaţi,  pe bună dreptate, ce mi  s-a năzărit în timpul scurs de la vremelnica despărţire, timp acordat pentru odihna binecuvântată după parcurgerea unei perioade lungi de istorie şi cultură românească (dar şi, din păcate, a unei părţi însemnate de antiistorie şi anticultură la fel de...românească(!)), într-un perimetru orăşenesc excepţional ca importanţă...Veţi observa (acum, sau mai târziu) că există o legătură – aş putea spune -  firească, între începutul scrierii de faţă şi ce a fost sau ce va să fie în curând...Veţi  observa, poate, marea asemănare a promenadei pe care v-am  propus-o prin bătrânul veşnic tânăr (!) Bucureşti (mai bine zis, sinuosul drum parcurs (şi de parcurs), cu semnul devenirii noastre ca oameni, ca civilizaţie, regăsit, de altfel, pe tot ceea ce geniul uman de la noi sau de aiurea a creat. Acum însă, vă las domniilor voastre într-un suspans, aş spune, necesar, pentru ca MAREA TRANSFORMARE o dată începută, să-şi continue netulburată cursul...Ne rotim ochii de pe Podul Izvor, care datează – e adevărat, nu sub forma actuală – încă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, în vremea domnitorului Mihai Suţu, în aşteptarea efectului unei infuzii de vervă pentru a ne putea continua plimbarea începută cu nu de mult timp în urmă şi ce vedem domniilor voastre, dincolo de el ne umple inima de emoţie : clădiri care mai de care mai interesante, cu o istorie bine definită în care spiritul acestei naţii se regăseşte cu prisosinţă şi care ar putea face cinste oricărei metropole contemporane. Una dintre ele are o siluetă binecunoscută bucureştenilor şi adăpostea sediul „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” pe scurt „Liga culturală” cu sala de spectacole a Teatrului lui Iorga, iar pentru bucureştenii de azi – a Teatrului Municipal „Lucia Sturza Bulandra”. Pe partea opusă a străzii (B-dul Schitu Măgureanu), pe renumita stradă Gutenberg e clădirea, deasemenea, impozantă în care se află o instituţie de cultură botezată mai nou „Tinerimea română”, majoritatea dintre noi ştiind însă că aici, în perioada comunistă până în decembrie ’89, se afla Ansamblul artistic al UTC. Ne aflăm de fapt în vechea mahala a „Calicilor” atestată de un document de pe timpul lui Matei Basarab (1639) care pomeneşte de „...o grădină cu vie(...)în Mahalaua Calicească” dăruită „credinciosului boier al Domniei Mele, jupân Barbu Căpitanul”. De fapt, pe aceste locuri se bălăceau, deopotrivă, copiii săracilor şi zburătoarele de pe lângă casele oamenilor pentru că terenul era băltos şi care în vremurile ploioase devenea una cu marea baltă aflată pe locul Grădinii Cişmigiu. Aici curgea Dâmboviţa, pe malurile ei construindu-se o mulţime de mori, dar care au fost demolate rând pe rând tocmai pentru că  barau  râul care  îşi avea matca veche la nord  şi care continua din dreptul actualei străzi I.Brezoianu spre actuala stradă Ilfov, ocolind astfel Gorganul şi formând astfel o insulă. Inundaţiile, deja o obişnuinţă a locurilor, făceau ca bieţii oameni să uite de micile neînţelegeri dintre ei şi să se refugieze, cu mic, cu mare, pe treptele bisericii Sf.Ilie – Gorgani – biserică de zid, amintită într-un hrisov al domnitorului Matei Basarab în anul 1639 (ruinată în cutremurul din 1802 şi refăcută în forma actuală în 1813 – 1814). Dar nu numai apa distrugea în acele vremuri bunurile oamenilor ci şi focul. Incendiile se succedau încontinuu şi din cauza multor construcţii din lemn. Locotenent – colonelul Dimitrie Papazoglu (cunoscut în epocă – sec-al XIX-lea, dar şi până astăzi, pentru dragostea pentru Bucureşti, materializată în diferite scrieri despre oraş, istoria lui şi a locuitorilor – surse extraordinare de informaţii, unele exclusive „de la faţa locului”,) descrie, ca martor ocular, un asemenea eveniment: „...Focul a durat 24 de ore. S-a iscat la 12 ore în ziua Învierei şi la 4 ore după-prânz era în teribila lui furie.(...) Fum negru de tot, urlete, haute (lătraturi –n.a.) se ridicau la cer; detunături, trosnituri, răsbumbări de căderea zidurilor...(...) Eu şedeam la Gorgani, lângă Sf.Ilie şi, când m-am repezit până acasă,(...) nu am mai putut răzbi cu calul la pas(...)din cauza îmbulzirii lumii, a căruţelor încărcate cu calabalâcuri, cu bolnavi, trase de mâini omeneşti, venind dinspre stradele unde ardea...” („Istoria fondărei oraşului Bucureşti”,Lt.-colonel Dimitrie Papazoglu). Biserica propriu-zisă are ca model bisericile bizantine balcanice. Pe pereţii interiori sunt pictaţi ctitorii acesteia : George Spătaru, Vodă Caragea şi Vodă Alexandru Suţu iar în secolul XX a fost repictată de mai multe ori şi construită scara de marmură. La o aruncătură de băţ de aceste locuri, Grădina Cişmigiu. Ne-am plimbat prin ea... Istoria consemnează 1779 ca an al unui Hrisov al domnitorului Alexandru Ipsilanti în care se face referire la două cişmele, cu apă adusă din izvoarele Giuleştilor – în uliţa Boiangiilor şi lângă Mănăstirea Sărindari – azi pe locul ei se ridică impunătoarea construcţie a Cercului Militar Naţional. (Aflat lângă  actuala intrare Ştirbey-Vodă în parc, izvorul cunoscut ca al lui„.Mihai Eminescu” reprezintă de fapt urmele uneia dintre cişmelele lui IpsilantiCu o istorie prosperă dar şi cu multe momente de decădere; cam aşa am putea caracteriza „viaţa” oazei de verdeaţă din mijlocul Capitalei. Citez din aceeaşi „Istorie a fondărei ...”: „Pentru locuitorii ce se preumblau pe jos, era(u) : balta Cişmegiului, unde au fost stuf sălbatic, sălcii şi fabrica de tistemeluri ;...” Sau, cum frumos descrie istoricul George Potra această zonă, înainte de a fi asanată, în cartea sa „Din Bucureştii de altădată” : „ În mijlocul oraşului se afla o  baltă mocirloasă, cu izvoare subterane care nu secau niciodată. Trestie şi papură creştea în ea şi servea ca adăpost raţelor sălbatice”. Erau locurile acestea proprietatea unui negustor, Dura pe numele lui, care a dăruit terenul mănăstirii Sărindar. Cum v-am mai spus, domnitorul Alexandru Ipsilanti a dat ordin să se facă nişte cişmele – lângă cea dinspre actuala stradă Ştirbey-Vodă construindu-se locuinţa şefului lucrărilor pe nume Dumitru (sau Dumitrache) care în tradiţia breslei de origine turcească, se numea Suiulgi-başa  adică Marele Cişmigiu. Şi pentru că odată şi odată balta urât mirositoare şi dătătoare de permanente belele apărute la fiecare revărsare a Dâmboviţei colectând apele reziduale trebuia să dispară, lucrul acesta s-a întâmplat dar de abia începând din 1844. Până atunci se străduiseră cu mai mult sau mai puţin succes  Alexandru Ipsilanti dar şi  Constantin Ipsilanti, Mihail Suţu, chiar generalul Pavel Dmitrievici Kiseleff  în 1830 a încercat să „stârpească” balta cu pricina. I-au urmat domnitorii Alexandru Ghica şi în sfârşit, Gheorghe Dimitrie Bibescu acesta din urmă angajând un peisagist de notorietate la acea vreme şi anume Carl Friedrich Wilhelm Meyer. Însoţit de un asistent (Franz Harer) vine în Bucureşti la sfârşitul anului 1843 şi pe baza unui contract (prelungit ulterior) îşi începe lucrul, realizând în câţiva ani o operă vie, adevărat plămân al Capitalei – Grădina Cişmigiu. Cred că nici unul dintre domniile voastre nu a ocolit superba grădină, în care de-a lungul timpului au apărut noi şi noi specii de pomi, amenajări floricole, alei presărate cu pietriş fin, mai apoi asfaltate. Cei de o vârstă cu mine sau mult avansaţi în etate îşi aduc aminte cu plăcere marile atracţii ale grădinii, pentru că mintea copilului de atunci le-a înregistrat într-un fel inegalabil, combinând miraculos poveştile despre hoţii vremurilor trecute adăpstiţi de potere prin catacombele Cişmigiului (pe insulă, la Cetăţuie sau în multe alte locuri ferite ) cu inocenţa idilelor consumate pe băncile aleilor sau pe movila centrală sub a cărei poale trona vestita „Buturugă”. (Am pus la timpul trecut localul pentru că din păcate, în acest moment e pus sub lacăt făcându-te să lăcrămezi ca în faţa unui cavou în care ştii că acolo sunt înmormântate toate amintirile tale). Cu tot efortul edililor de a reface imaginea Cişmigiului, nu poţi să nu te revolţi faţă de indecenţa afişată ostentativ de unele odrasle ale bucureştenilor certaţi cu etica şi cu buna cuviinţă. Mai multe ture făcute pe aleile parcului îţi induc în suflet stări contradictorii. Te aştepţi la „întâlniri politicoase” cu cei pe care i-ai visat mereu alături de tine şoptindu-ţi versurile proprii sau ademenindu-te cu coperţi de romane ale căror titluri tresar în amurgul calm al unei zile de vară şi a căror Rotondă le stă lăcaş de nemurire...Liniştea e spartă brutal de un CD-player sofisticat cu volumul la maxim pentru că „fericitul” posesor de ultima apariţie comercială în materie de manele trebuie să dea astfel dovada ataşamentului suprem la „marile valori spirituale” şi bineînţeles, la concurenţă cu „necunoscuţii” de pe socluri, deja „perimaţi”...(Cu puţină vreme în urmă, vă spuneam de acest episod, cu care, de altfel debutase articolul.)

       Vă e dor, domniilor voastre, de Micul Paris ? Şi mie...dar, alte frânturi de preumblări prin alte locuri  vor mai urma şi altădată; oricum, am adăstat   lângă grupurile „lăzăriştilor” puşi pe şotii, lângă „paradisul” pelicanilor şi lebedelor,  am ascultat fanfara în foişorul central, ne-am strecurat printre perechile de îndrăgostiţi, ne-am  bucurat de papagalul verde care ne extrage (numai pentru noi) planeta în care viitorul ne este prezis în cele mai mici amănunte, ne-am extaziat la vederea bătrânului fotograf (ultimul din Cişmigiu – Nea Tănase : „Colorata, mâine-i gata!”) care te îmbie cu „poze la minut” şi câte şi mai câte altele, toate însă, la timpul lor...  

Cu piciorul... prin Bucureşti (V)                                (CONEXIUNI nr. 19, septembrie 2006) 

Am revenit, domniile voastre cu un aplomb deosebit, gata să purced la o nouă plimbare prin acest Bucureşti imprevizibil de la o stradă la alta şi asta, doar pentru că discrepanţele între vechi, nou şi nou…vechi(!) sunt evidente. Din Cişmigiul drag nouă, tuturor, purcedem la o nouă re-zăbovire pe meleagurile pe care ne-am purtat paşii cu nu multă vreme în urmă. Pomii (care or mai fi rămas întregi) sau peluzele de iarbă grasă (şi alea care or mai fi) în plină şi permanentă încercare de înverzire sunt…numai bune de călcat în picioare (…mai degrabă aş spune copite, pentru că la gradul de nesimţire a unora, „copite”-i cuvântul). Dacă aş vedea numai puzderie de copii pe aceste locuri pline de verdele crud şi flori multicolore jucându-se în cel mai frumos mod de a se juca al vârstei, chiar dacă uneori, aceştia, bătând mingea îţi „zdrenţuiesc” timpanele cu ţipetele lor, nu m-aş supăra câtuşi de puţin, dar…Eeeee, aici e aici! Putem da o raită prin împrejurimile locurilor pe care le-am străbătut şi parcă, parcă le-am mai colinda o dată!...Dar aceleaşi locuri, deopotrivă, mă fac să zâmbesc dar să mă şi strâmb, pentru că acum au ieşit la iveală ceea ce cu chiu cu vai neaua cu inocenţa ei acoperise vreme de ceva luni;  ce contează că ne aflăm, totuşi, lângă istorica Mănăstire (şi Muzeul ei) „Antim” iar imediat, ceva mai încolo, bisericuţa „Albă - Postăvari”?  Lăturile aruncate direct în stradă de unul din locatarii viloiului din apropiere dau un aer „pitoresc” deloc de neglijat…Acum pe caniculă zăpezile iernii trebuie să ne mai „răcorească”! (măcar şi numai în amintiri)...aşa că, nu strică „un covor de hârtii” (asemănător zăpezii eterne) aşternut între cele două monumente…asta aşa, ca să nu ne pierdem! Lăsăm în stânga noastră bisericuţa de care vorbeam şi urcăm nişte trepte placate cu…indiferenţa edililor (de ce nu ne mai miră?) şi ne trezim – auziţi, domniile voastre : NE TREZIM! – în faţa celui mai…monument dintre monumente (de fapt, un picuţ mai lateral). Presupun că aţi ghicit. Hm, da,…sigur – „înlocuitorul” de mănăstire, de deal, de Arhive ale Statului - PALATUL PARLAMENTULUI. Cu un stil…fără stil, imensa clădire faraonică (a doua din lume ca mărime după „Pentagon”-ul american) adăposteşte nu numai vorbăria aleşilor noştri (din păcate, uneori, interminabilă) ci, mai important, un lăcaş de cultură interesant deschis pe la începutul verii anului 2004 – Muzeul Naţional de Artă Contemporană care face casă bună cu Muzeul Costumelor populare aflat în aceeaşi incintă. Deschiderea acestor muzee care mai împrospătează locul cu autenticitatea de netăgăduit a exponatelor lor în dauna kitsch-ului subţire, insinuant (pe care-l simţim lăbărţat, de la un timp, aproape permanent lângă noi) a fost o iniţiativă excepţională, mai ales că, organizându-se aici şi expoziţii cu lucrări pe teme variate ale unor creatori români şi străini nu totdeauna consacraţi, ne purificăm spiritul şi organele de simţ cu opere de înaltă ţinută artistică, uitând pentru câtva timp de stridenţele de orice fel de afară… Facem o buclă pentru a ne apropia de Podul Izvor. (La circa o sută cincizeci de metri în aval de acest pod, înainte ca „inegalabila gândire genială a Conducătorului iubit” să facă ravagii printre construcţiile „Micului Paris” exista Podul Mihai-Vodă – unii dintre dumneavoastră îl mai ţin minte – (demolat şi el, odată cu sistematizarea vadului Dâmboviţei) care lega zona în care ne-am plimbat de zona oarecum  centrală – pe lângă clădiri deosebite cum ar fi cea în care, astăzi, se află Direcţia Generală a Poliţiei Române – doar de vreo trei luni – până atunci, Ministerul de Interne (sau renumit al Administraţiei şi Internelor) mutat şi el de la acea dată în locaţia originară, în speţă, vechiul sediu al CC al PCR din perioada de până în 1989, decembrie). Aici, în perimetrul  precis delimitat de cheiul stâng al Dâmboviţei, strada Schitul Măgureanu, Bulevardul Elisabeta şi Calea Victoriei, vom cantona puţin pentru că aceste locuri pline de farmec istoric şi despre care cu altă ocazie am mai vorbit, nu pot fi trecute doar în revistă. Ne găsim pe locul Maidanului lui Duca şi terenurilor peste care străzi ca Domniţa Anastasia, Elie Radu, Ilfov, Lipscani, I.Brezoianu, Eforie au apărut urmând ca de o parte şi alta a lor să se construiască, să se dărâme, iar să se construiască şi iar să se dărâme şi din nou să se construiască pentru ca în final noi, contemporanii, să găsim (sau nu) casele unde istoria e la ea acasă. Vorbeam mai sus de celebrul maidan pe care de abia arhitectul Petre Antonescu a ridicat clădirea de care, deja, am mai amintit recent – Ministerul Lucrărilor Publice – actuala Primărie Generală a Capitalei. Cum spuneam, pe acest loc, până la începutul secolului XX, se organiza un iarmaroc în toată regula, unde fumul fripturilor, al mititeilor şi al pastramelor care sfârâiau îmbietor pe grătare, se amesteca din belşug cu izurile diferitelor butoaie, care mai de care mai pântecoase, pline  de licorile multicolore ale lui Bacchus  - de la Băbeasca a neagră şi plină de înţelepciune la Feteasca albă şu zglobie, de la Puterea ursului cea vârtoasă la insinuoasa Tămâioasă; aveau succes şi „tăriile” cu aromele lor de neconfundat de prune, corcoduşe, zarzăre sau toate la un loc…Bâlciul nu-i bâlci de-adevărat dacă nu are distracţii pe măsură : „datul în bărci”, „roata minune” sau „divanul fermecat”, „lanţurile”, scrâncioburile”, „căluşeii”, tirul cu arma, „roata norocului”, toate laolaltă cu vestitele Panorame a lui Winter şi Braun, Nici „oglinzile deformante” nu erau deloc dispreţuite, aici lumea înghesuindu-se mai ceva ca la urs, cu toate că nici ursarii nu lipseau;  braga, sugiucul, acadelele, covrigii, nugaua, limonada, zahărul kandel, susanul erau alte atracţii, de astă dată mai…dulci căutate de copii dar şi de cei mari apucaţi subit de nostalgia copilăriei. Hărmălaia generală nu contenea nici seara, când mai abitir se auzea „îmbogăţită” cu muzica scripcarilor de ocazie şi cu…sudălmile birjarilor, la „concurenţă” cu mult mai elevatul Cişmigiu de vizavi. Ceva mai sus, strada Domniţa Anastasia (de Moruzi) ne întâmpină cu clădirile ei, unele importante pentru istoria bucureşteană, altele, măcar doar şi pentru faptul că păstrează un aer mai nostalgic al Capitalei interbelice, altele, chiar şi numai că se înalţă pe locul altora pe care cumplitul cutremur din martie 1977 le-a făcut una cu pământul. Un „remember” : anul 1843, toamna. În casa generalului Nicolae Mavros (cumnat cu domnitorii Ghica din 1822 – 1842) aflată pe actuala stradă Domniţa Anastasia, colţ cu strada (de azi) I.Brezoianu ia fiinţă Societatea Secretă „Frăţia” (masonică) având lozinca „Dreptate, Frăţie” şi având ca fondatori pe Nicolae Bălcescu, Christian Tell şi  Ion Ghica…La două numere mai departe (nr.17) găsim o clădire monument istoric, construită pe la începutul secolului al XIX-lea de Dimitrie Popescu din Mahalaua Gorganului (aflată la o aruncătură de băţ de acest loc). Moştenitorul lui, colonelul Alecu Popescu, pentru a-şi onora unele datorii vinde casa pentru 1231 de galbeni pictorului Gheorghe Tattarescu  (1820 – 1894) la 25 mai 1855. Renovând-o în 1858, Tattarescu dă casei care între timp i-a devenit şi locuinţă şi atelier un aspect de vechi han, adăugându-i un cat cu geamlâc. În interiorul casei, pe lângă mobilier şi covoare de epocă, tablouri cum sunt cele repezentându-l pe Nicolae Bălcescu în 1851 la Paris sau „Nemesis”, sau „Renaşterea României” se regăsesc cărţi rare, Diploma premiului I pe care Tattarescu îl câştigă la Vatican în urma unui concurs internaţional (1848) şi la care pictorul participă. Adăugăm faptul că acest concurs este primul la care participă un român şi evident, prima dată când un român se impune astfel. Un loc aparte îl are un seif care adăpostea banii strânşi pentru construirea Ateneului Român şi la strângerea cărora pictorul a contribuit substanţial, fiind chiar casier al comitetului strângerii de fonduri cu acest prilej lansându-se sloganul „Daţi un leu pentru Ateneu!”. Casa, aparţinând pictorului  în anii 1855 – 1894 a fost donată Statului român de unul din urmaşii artistului, Georgeta Wertheimer în anul 1953, Muzeul memorial „Gheorghe  Tattarescu”  înfiinţându-se în 1951.De aici, de lângă clădire, avem o perspectivă spre Calea Victoriei prin strada Eforiei deschisă în anul 1936, odată cu construirea celor două blocuri din Calea Victoriei n.37, lipite de hotelul  lui Herdan, numit mai târziu „Bulevard” aflat pe Bulevardul Elisabeta, colţ cu Calea Victoriei. Suntem extrem de aproape de o ctitorie a Cantacuzinilor – Biserica Doamnei – din anul 1683, astăzi ascunsă printre blocuri (ca de altfel, multe lăcaşuri de cult scăpate de urgia distrugerilor de după 1980). În prezent, monumentul se află în plin proces de restaurare. Iată cum spune începutul pisaniei aflată deasupra uşii de la intrare : „Această svântă şi dumnezăiască beserică iaste zidită şi înălţată denu temeliia  ei pănă  în săvărşitu de luminata Domăna Mariia a luminatului Domnu Io Şărban Cantacozino Băsărabu voevodu, domnu şi  oblăduitor Ţărăi Rumâneşti…” Ne vom retrage, în curând, domniile voastre pentru binecuvântata odihnă, pentru ca într-un viitor foarte apropiat să plecăm într-o nouă trecere în revistă a tot ce pare mai interesant prin Bucureştiul nostru, cum am spus pe la început, extrem de imprevizibil, dar poate de aceea încă foarte iubit de adevăraţii locuitori ai săi.

Cu piciorul... prin Bucureşti (VI)                                 (CONEXIUNI nr. 20, octombrie 2006) 

       Mă bucur să ne revedem acum într-o zi luminoasă de toamnă, când frunza e galben-aurie, când castanii sau stejarii falnici sub care mai adăstăm adesea îşi scutură peste capetele noastre „rodul” - acele guguloaie brun-cărămizii cu pretenţii de sferă sau dimpotrivă, micile ovoide cu căpăcele într-o paletă a ocrului  de nuanţe extraordinare. Şi mai este ceva peste care, noi, oamenii „păcă-toşi” (măcar în atât să păcătuim!) nu putem trece indiferenţi. Acel CEVA e un DAR al anotimpului, prin care unii trec ca raţa prin apă, fără să-i guste în nici un fel farmecul de neegalat…E vremea, domniile voastre, zic – e vremea pastramelor aromate  scăldate în mujdei de usturoi şi ardei iuţi (azi, paprika, chili sau încă cine mai ştie ce denumire exotică – mă rog am intrat în „rândul lumii”) pe fund de lemn însoţite de prietenoasa mămăliguţă aburindă şi alături cu o bărdacă (cel puţin) de must dulce ce te duce pentru alinarea gâtlejului greu încercat de „păcatele” amintite mai înainte. E vremea… „bobocilor” care au început deja învăţarea buchiilor, pentru a şti ce să facă în viitor cu ele, prilej de bucurie (a câta oară) pentru noi de a vedea că sunt destui care ne vor călca pe urme fără a le şterge câtuşi de puţin…Ei îşi vor lumina mintea şi spiritul cu scrieri pe care toate bibliotecile din lume le ţin ca pe lucrurile cele mai de preţ. Şi dacă azi EXISTĂM, pot spune că este meritul celor dintre noi care au ştiut să-şi filtreze dorinţele şi să distribuie în jur tot ce au crezut de cuviinţă că  se poate înfrumuseţa – suflet, casă, stradă, parc şi toate la un loc – chiar dacă tot parte din noi au găsit putinţa inversă de a dezgoli ceea ce nu trebuia dezgolit, de a distruge ceea ce nu trebuia distrus, de a profana tot şi toate… În ziua de graţie 14 martie 1924, Comisia Interimară a Municipiului Bucureşti aprobă, prin Decizia nr. 84, ca pe locul aflat în faţa palatului – în care funcţionaseră pe rând Vama Poştei (construită în anul 1911) şi apoi, mult mai târziu, Procuratura Generală, şi până de curând, Ministerul Administraţiei şi Internelor – Asociaţia Anticarilor să-şi ridice un pavilion propriu. (Suntem la doar câţiva paşi  de strada pe care pictorul Tattarescu şi-a amenajat casa  şi de care am vorbit cu puţin în urmă: „Domniţa Anastasia (Moruzi)”. Mă întreb, câţi copilandri au avut norocul ca scurta lor viaţă să rămână întipărită în memoria locurilor unde au crescut, şi asta o spun pentru că domniţa n-a trăit, din păcate, decât cinci ani, dar destul se pare pentru ca numele ei să fie purtat de o stradă. După câte ştiu, în Bucureşti este unicat... Marele istoric Nicolae Iorga  şi-a adus o contribuţie esenţială la grăbirea demersurilor în vederea luării deciziei finale de înfiinţare a Casei Anticarilor, că despre ea vorbesc aici acum, el însuşi fiind un mare iubitor de carte, aşa cum de altfel cunoaştem. Şi ce păcat că un „mare” primar al urbei, militar de carieră, învestit în funcţie tocmai pentru a face ordine într-un oraş devastat de anormalitatea stării de război, a ţinut morţiş, probabil, să-şi arate „recunoş-tinţa” pentru cei care ştiau, numai uitându-se la tine, ce CARTE cauţi, cât să-ţi ceară şi fiind mulţumit de preţul achiziţiei să revii după o zi – două, o săptămână sau la salariu… pentru ca întreaga  scenă să se repete aproape identic… Şi pentru că primii lui „duşmani” erau (desigur) aceşti „cărturari” – negustori şi clădirea lor frumoasă, cochetă din piaţa ce îşi regăsise o a doua tinereţe tocmai prin prezenţa activă în viaţa comercial-culturală a Capitalei a acestora, domnul general Ion Răşcanu – primar între 21.X 1942 şi 22.VIII. 1944, a găsit de cuviinţă să-i expulzeze în 8 colţuri diferite ale oraşului, iar pavilionul să fie demolat fără nici o explicaţie, lăsând un gol imens în sufletele şi aşa chinuite ale bucureştenilor care se îndrăgostiseră, pur şi simplu, de acest loc. Plăcerea de a răsfoi o carte care are propria ei istorie nu este la îndemâna oricui. Cel care o face ştie cum să o facă pentru a-şi prelungi cât se poate starea aceea de aproape beatitudine care îl stăpâneşte în faţa unei tipărituri de excepţie, totul se desfăşoară cu un ritual subtil, tainic, numai de el ştiut… mai ales când se află într-un TEMPLU al cărţilor cum a fost acel pavilion. Şi tocmai acest ritual a fost stopat cu brutalitate printr-o simplă semnătură pusă pe un ordin aberant. Aici deci, în Piaţa Anticarilor, în anul 1943 s-a săvârşit un atentat care din păcate s-a repetat de-a lungul istoriei culturale bucureştene, decembrie 1989 fiind finalizarea destinului tragic al acestei istorii. (Imaginea de coşmar a incendierii Bibliotecii de Stat Universitare ne-a rămas desigur  multora în memorie). Dar (iar, din păcate) „rugurile purificării culturnice” de factură extremistă au fost înlocuite azi cu nepăsarea tembelă în faţa marilor valori ale umanităţii tăinuite între coperţile groase aflate încă la mila acelora care se pare că nu au şi nu au avut niciodată parte de o lectură aprofundată capabilă să-i răscolească. Ne vom mai ciocni domniile voastre şi în viitor de astfel de specimene. Ele fac parte din peisaj şi e foarte, foarte greu să le ocoleşti, pentru că vrei nu vrei ai (vei avea) în diverse împrejurări nevoie de ele. Să revenim, totuşi, la mult încercata zonă în care încă ne aflăm. De aici, începe strada Lipscani, stradă cu vechi tradiţii numită la început Uliţa cea Mare. Prima atestare a acestei artere este 5 iunie 1589, când Mihnea Vodă,   prin-tr-un hrisov, împroprietăreşte pe jupânul Jifo, marele portar, în Uliţa cea Mare „lângă curtea domniei mele din Bucureşti”. Numele de „Lipscani” apare târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în onoarea, parcă, a negustorilor nemţi veniţi până aici tocmai din îndepărtatul Leipzig pentru a-şi vinde mărfurile… Pe Lipscanii – Noi, colţ cu strada Domniţa Anastasia se afla prin anul 1923 tipografia  ziarului „Neamul Românesc” a lui Nicolae Iorga. De aici din apropierea Dâmboviţei, din vechiul Vad al Sacagiilor, cap al Podului de Pământ, actuala stradă Lipscani urcă spre Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei). Puţin mai sus, domniile voastre nu pot să nu îşi aducă aminte de celebrul pe atunci Grand Hôtel de France, Hotelul „Lafayette” care a supravieţuit bombarda-mentelor în timpul celui de al II-lea război mondial, dar şubrezit de vreme şi de, poate, aceeaşi nepăsare – când în timpul regimului comunist (având numele de „Victoria”) nu s-au efectuat lucrări decât de menţinere a clădirii pe „linia de plutire”, structura de rezistenţă a cedat la cutremurul din 4 martie 1977, ulterior fiind necesară demolarea sa. Pe locul rămas gol şi transformat într-un părculeţ oarecare, după anul 1990 s-a ridicat rapid noua clădire „de tip occidental” cum Capitala României nu mai văzuse nicicând, în ea avându-şi sediul faimoasa „Bancorex”  (construită în 1995 – 1998), celebră pentru acordarea unor credite cu dobânzi ridicol de mici, în condiţiile în care populaţia de rând a ţării se zbătea să supravieţuiască de la o zi la alta, împovărată de o inflaţie enormă. Azi, majoritatea celor implicaţi în „scandalul” Bancorex sunt liberi bine-merçi râzându-ne în nas din ameţitoarele lor funcţii, unele încă foarte înalte! Şi locurile acestea, ca de altfel şi multe, nenumărate locuri bucureştene, îşi au o istorie proprie… „În casele atunci ale Ipsilantoaiei (Elenca Damari născută Ipsilanti, soţia lui Iancu Damari(s) mare logofăt - N.T.) (…) era cartierul generalului Michelson, şeful suprem al oştirilor, avându-şi cancelaria în Hanul „Zlătarilor;”… povestea Dimitrie Papazoglu în cartea sa din care am mai citat adeseori:  „Istoria fondărei oraşului Bucureşti”. (Despre Hanul zolotarilor sau zlătarilor vom vorbi în episodul următor.) … Hotelul la care ne referim îşi are la rândul lui istoria proprie. Noi îi spunem hotel. Acum e uşor, fiind obişnuiţi cu termenul. Gândiţi-vă domniile voastre cum arătau asemenea clădiri numite pompos hoteluri cu circa 150 de ani în urmă. Citez din memoriile feldmareşalului Helmuth Moltke (1800 – 1891) , pe atunci doar conte, şi colaborator mai târziu al lui Bismarck (suntem în anul 1835) : „Cea mai mare neplăcere pentru călătorul european care soseşte în Valahia este lipsa completă de hoteluri. (…) Mi-a trebuit un bilet al Domnitorului (Alexandru D. Ghika - n.t.) pentru a fi primit, în Bucureşti, într-o casă particulară”… (H. Moltke, în „Lettres sur l’Orient”). În anul 1842 – o schimbare la faţă;  noul inspector al domeniilor şi inginer-şef al Ţării Româneşti este colonelul Vladimir Blaremberg, care, ca adjutant al Domnitorului, întocmeşte împreună cu inginerul Mihail Râmniceanu Planul Bucureştiului, care va contribui substanţial la redesenarea unor străzi şi deschiderea de noi bulevarde. Cu această ocazie s-a trecut la pavarea cu bolovani de râu a unor artere principale. Nu se putea ca pe viitoarele străzi modernizate să nu apară şi „mândria viitorului turistic” – în primul rând hotelurile. Astfel, când s-a întocmit acel plan de care am amintit, existau deja patru hoteluri pe care Gheorghe Crutzescu le aminteşte : „… al Teatrului, pe locul actualului Club Liberal, (Notă : Casa Popovici, demolată după 1950. S-a construit un bloc care a adăpostit magazinul „Romarta copiilor”, iar azi, parterul şi mezaninul sunt sediul unei bănci) Casinul şi Leul de Aur pe strada Germană, azi Smârdan, şi Hanul Roşu sau Hotel de Valachie, pe uliţa Franceză.” Ulyisse de Marsillac s-a exilat în Bucureşti după eşecul revoluţiei de la 1848, în Franţa, fiind jurnalist  ziarul  „La Tribune des Peuples”. Legătura domnului de Marsillac cu hotelurile bucureştene e simplă. Sosind pentru prima oară la Bucureşti, viitorul profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti şi jurnalist scria despre locurile de popas ale Capitalei astfel : „…Dacă n-aveai recomandaţie pentru vreo familie boierească, trebuia să înduri un chin pentru care tortura căruţei era o potrivită pregătire : chinul hanului. Traduceţi han prin vizuină, specluncă, caravansarai, posadă, cloacă, niciodată nu veţi putea înţelege ce era un han românesc acum 20 de ani şi vă rog să mă scutiţi de a vi-l spune”. Asta scria pe la 1864. Deja, „prima variantă” a vestitului Hôtel de France îşi pusese „temelia” de pe la 1860 în aceleaşi case ale lui Damari care trecuseră din proprietar în proprietar (de la Iancu Damari la căpitanul Costake Racoviţă, iar de la acesta, la Tănăsache Eliad care deschide hotelul). Cum scria A. Bacalbaşa : „ O mică clădire cu un etaj, vopsit de culoare galbenă” ca apoi, „ sus era hotelul compus din câteva camere, şi jos cafeneaua…” Era unic. Dar peste nici zece ani, Bucureştiul se poate lăuda cu o serie de hoteluri care mai de care mai primitoare, făcându-şi concurenţă unul celuilalt, iar „Guide de Voyageur  à Bucarest” (1877) le consemnează ca atare. Tot Gheorghe Crutzescu scria în cartea sa „Podul Mogoşoaiei”  „…că  magazinul  lui  „Paul, coiffeur” (…) anunţa în ziare într-o ciudată limbă franco – română : „Sub Hôtel de France 4 lei pe lună abonament „à la coupe des cheveux et à la barbe (raser)”. Da, domniile voastre, vă las acum să vă alegeţi… serviciul pe  care-l doriţi – ras, tuns, frezat – sau, pur şi simplu, stând la o măsuţă în cafenea, să vi se onoreze comanda „Băiete, un „marghiloman”…                            

Cu piciorul... prin Bucureşti (VII)                               (CONEXIUNI nr. 21, noiembrie 2006) 

Vă salut cu tot respectul, domniile voastre! V-am rămas dator cu un episod din ”viaţa” unui han bucureştean celebru – Hanul Zlătari (sau al zolotarilor). Este uimitor, nu-i aşa? Cum putem uita atât de repede… A fost celebru la vremea lui, este celebru şi azi (dar doar în memoria oraşului). Pentru a vă face o idee de ceea ce a fost acest han la timpul lui voi cita pe unul dintre cei care ne-au mai încântat pe parcursul serialului nostru – locotenent-colonelul Dimitrie Papazoglu, în fermecătoarea sa lucrare „Istoria fondărei oraşului Bucureşti”: „…biserica făcută de familia Brezoienilor, biserica Zlătari, devenită monastirea cu han;…(…) Numele de zolotari al acestei biserici, cu patronajul Naşterii Maicii Domnului, i l-au dat ruşii, căci în acest han locuiau cei mai mari bancheri din Bucureşti;…(…) Acest Han al „Zlătarilor”, în vremea lui Nicolae Vodă Mavrogheni, la 1777, a servit şi de arsenal al oştirilor turceşti ce se băteau cu cele austriece. Toată curtea era încărcată de piramide de ghiulele şi cu grămezi de tunuri. În acest han şedea şi Dumitrache Turnavitu, sfetnicul şi  casierul supem al lui vodă Mavrogheni, ce era suprem mareşal al oştirilor turceşti.” – Dumitru Turnavitu de care s-a amintit mai sus era foarte preţuit de Mavrogheni-Vodă, fiindu-i acestuia din urmă ispravnic de scaun, adică înlocuitor, câtă vreme vodă era plecat. Din cauza relaţiilor prieteneşti cu paşa Vidinului, Pazvantoglu, socotit de ai lui „duşman” pentru că admira Revoluţia franceză, Dumitrache Turnavitu a fost ucis prin sugrumare în 1798. Tot în Hanul „Zlătari” şi-a avut cancelaria însuşi generalul Michelson, şeful suprem al oştirilor ruseşti de ocupaţie, de care am mai amintit într-un număr trecut al revistei. Demolarea acestui han s-a înfăptuit la început secolului XX când s-a hotărât lărgirea Căii Victoriei pe timpul primarului C.F. Robescu.  A rămas, însă, biserica…. 10 aprilie 1635 e o dată care, după unii istorici, ar fi actul de naştere a bisericii din zid, act atribuit lui Matei Basarab. Totuşi, istoricul Radu Olteanu este de părere că e mai „plauzibilă ipoteza după care biserica Zlătari (…) este continuatoarea unei biserici de la jumătatea secolului al XVI-lea, cunoscută ca Biserica Tabacilor, cu hramul „Adormirei Născătoarei de Dumnezeu” numită la 10 aprilie 1635 „biserica popei lui Plăcintă”,  apoi biserica popii Manta, aflată în mahalaua popii Manta.”  În anul 1705, spătarul Matei Cantacuzino reconstruieşte biserica în curtea Hanului Zlătari. Patru ani mai târziu, atât hanul cât şi biserica sunt închinate împreună cu schiturile Arhanghelul şi Stăneşti din judeţul Vâlcea, Patriarhiei din Alexandria. Anii 1832 şi 1838 sunt ani de încercări mari pentru clădirea bisericii. Cutremurele din aceşti ani o dărâmă aproape în întregime, lăcaşul fiind reconstruit după planurile arhitectului X. Villacrosse (de origine spaniolă, stabilit în ţara noastră) între 1853 şi 1856, fiind pictată de Gheorghe Tattarescu. Ulterior, s-au mai făcut reparaţii în 1864, 1876, 1898. Hanul şi turnul-clopotniţă aflat la intrarea în curte au fost demolate în 1903 (vezi imaginea). Între anii 1907 şi 1908 arhitecţii Jean Pompilian şi Grigore Cerkez restaurează biserica. Cutremurul din noiembrie 1940 aduce o nouă nenorocire bisericii; cad cele două turnuri, reclădite mai apoi în 1971 – 1973; este restaurată din nou după cutremurul din 4 martie 1977. Biserica păstrează lângă altar o casetă în care se află mâna dreaptă, făcătoare de mi-nuni, a Sfântului Mucenic Ciprian din Cartagina.

Aceasta este, dragii mei prieteni, scurta istorie a Hanului şi Bisericii Zlătari din Bucureşti. Mai departe, în preumblarea noastră vom vizita unul din lăcaşurile de cult cele mai importante din zona pe care încă n-o vom părăsi. Sunt sigur că domniile voastre s-au gândit la acelaşi lucru… Exact! Aveţi dreptate. De biserica Stavropoleos e vorba. În paginile lucrării „Repertoriul” istoricul şi academicianul Nicolae Stoicescu scrie : „ Mânăstirea Stavropoleos a fost clădită în 1724 de Ioanichie arhimandritul din eparhia Pogonianei în curtea hanului ridicat tot de el (…) biserica fiind gata în 1733.” (După cum consemnează acelaşi istoric Radu Olteanu, e vorba de călugărul grec Ioanikie Stratonikeas din satul Ostaniţa, din Epir – parohia Pogonianis. Trimis să strângă daruri pentru bisericile greceşti, ajunge şi în Ţara Românească, devenind duhovnic la biserica lui Gheorma Banul, închinată arhiescopiei Pogonianis. În 1722 – 1724, obţinând destul de uşor titlul de arhimandrit, construieşte hanul Stavropoleos, iar lângă han, Kir Ioanikie construieşte întâi o capelă de rugă-ciune cu hramul Sântului Haralambie. Mai târziu, construieşte biserica Stavropoleos cu hramurile Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril şi Sfântului Anastasie, terminată la 30 octombrie 1724. În 1726, patriarhul ecumenic de Constantinopol Ieremia îl numeşte printr-o scrisoare (carte) patrierşească „mitropolit al Stavropolei şi exarh a toată Caria, să aibă harul arhieresc şi toate drepturile acestei eparhii”. Prin hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 12 aprilie 1737 se întăreşte închinarea bisericii, hanului şi casei Stavropoleos bisericii Goura. Mitropolit fiind, ctitorul Ioanikie moare la 7 februarie 1742 şi este înmormântat în biserică. A fost în timp, reparată şi restaurată în trei rânduri:  la 1794, după cutremurele din secolul al XIX-lea (hanul este distrus de un incendiu la 1847; ruinele sale mai rezistă până în 1871 când este demolat complet); în 1904 – 1908 de arhitecţii Ioan Mincu şi Alexandru Zagoritz, elev al primului. Pictorul Vasile Damian a restaurat pictura pantocratorului, iar între anii 1996 şi 2000 pictorul Dan Mohanu a restaurat-o din nou. Astăzi, biserica Stavropoleos se încadrează într-un ansamblu de monumente istorice de patrimoniu, monumente aflate în jur : Clădirea C.E.C. (viitor muzeu al Oraşului Bucureşti), fostul Palat al Poştelor – actualul Muzeu Naţional de Istorie a României, Carul cu Bere, Banca Naţională.

Cu piciorul... prin Bucureşti (VIII)     (Conexiuni, nr. 22-23, dec. 2006-ian. 2007)

Mă bucur domniile voastre că ne revedem. E luna decembrie. E o lună, pe care românii, cel puţin, o aşteaptă. Unii cu nerăbdare şi bucurie, alţii, dimpotrivă. Dar nu tristeţile, dezamăgirile sunt cele care până la urmă contează în această lună albă. E luna în care românii, asemenea tuturor creştinilor de pe mapamond, serbează cu mic, cu mare, Naşterea Domnului. Aşa că, tristeţile şi necazurile de orice fel sunt uitate vreme de aproape o lună şi câteva zile din noul an. Nimeni nu trebuie să fie nefericit în lunga noapte a Naşterii lui Iisus, sau în noaptea de trecere dintr-un an în altul. Domniile voastre vor fi înţeles, la o adică, ce-i cu această introducere… Voi dedica episodul acesta lunii lui Undrea şi bucureştenilor fie ei de azi de ieri sau de… alaltăieri. Ne vom distra de minune printre micii şi entuziaştii elevi de gimnaziu, liceu sau normală care se întreceau în a-şi „împărţi” locurile de colindat pentru a nu se „călca pe picioare” odată ajunşi acolo. Nu-i vom uita nici pe „amărăşteni”(mai mult sau mai puţin) – aşa-zişii oameni de rând.  Vom petrece, domniile voastre asemenea multora dintre noi. V-am lăsat printre halbele de la renumitul local „Caru’ cu bere”, dar de la bere la şampanie (vin spumos) e un drum lung… La români, „nebunia” lumii începe pe 6 decembrie…

Sfântul Nicolae este cel care dă tonul sărbătorilor în lanţ. Nici nu e de mirare că este aşa de iubit (şi) pe meleagurile româneşti. De noi toţi, dar mai ales de copii. Cunoaşteţi vreun copil căruia  dacă-i spui că în noaptea de Sf. Nicolae să îşi pună ghetuţele afară, lângă uşă, pentru a le găsi… doldora de dulciuri…nu o va face? Chiar  mai mult, va pune TOATE încălţările celor din casă…aşteptând, cu inimioara bătând de emoţie la fiecare zgomot şi dormind iepureşte, să prindă momentul în care Moş Nicolae nu va lăsa nici o ghetuţă goală… Dar parcă-i un făcut !... Va adormi taman în ceasul când mult aşteptatul Moş îşi face apariţia… Păcat. Poate la anu’ va fi mai norocos… Moş Nicolae şi Moş Crăciun domină această fermecătoare lună de iarnă… Şi totuşi, românii sărbătoresc ca pe sfintele evenimente care se succed cu repeziciune şi pe cel cu care debutează luna lui Undrea. Este ziua Unităţii tuturor românilor! 1 Decembrie. O zi în care toată suflarea românească de pretutindeni vesteşte lumii că cele trei provincii istorice româneşti şi-au desăvârşit unirea, intrând în rândul naţiunilor mondiale moderne. Din 1918 şi până astăzi, ziua de 1 decembrie a fost, pe rând, iubită şi blamată. Iubită an de an, pentru că inimile marilor români care înfăptuiseră MAREA UNIRE băteau în pieptul fiecărui român. După 1947 – mai ales, nici pomeneală de sărbătorire. Era prea aproape acea zi de 7 noiembrie care celebra cu fast victoria comuniştilor ruşi asupra exploatării ţariste. Mai târziu a mai început să se amintească de 1 Decembrie puţin mai altfel şi chiar dacă autorităţile comuniste făceau orice pentru a deturna sărbătoarea în folosul lor, în conştiinţa românilor aceasta purta un semn distinctiv de neşters, ducând la proclamarea zilei ca Zi Naţională, în urma căderii dictaturii comuniste în decembrie 1989. Coincidenţă istorică… Pentru români, luna renaşterii naţionale! Atunci, demult, pe 18 noiembrie – stil vechi –  (şi totuşi nu atât de demult) – 1 decembrie – stil nou – 1918, la Alba Iulia s-a desfăşurat Marea Adunare Naţională. Atunci, la Alba Iulia, delegaţii (1228) celor 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, în sala Cazzinei militare, hotărăsc în unanimitate Unirea cu Ţara. Citită de Vasile Goldiş, rezoluţia Unirii suna    astfel: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.” La două zile de la acest eveniment, la Palatul Cotroceni se organizează primirea delegaţiilor reunite cu România; prima este delegaţia Bucovinei condusă de Iancu Flondor, peste 10 zile la palat se găseşte delegaţia transilvăneană condusă de Vasile Goldiş, episcopul ortodox Miron Cristea, cel greco-catolic Iuliu Hossu şi Alexandru Vaida-Voievod, urmată la scurt timp de cea  din Basarabia condusă de Pantelimon Halippa. Pe 11 decembrie (stil nou), Regele Ferdinand emite Decretul de Unire a Transilvaniei cu România şi Decretul de organizare a Transilvaniei, guvernul transilvan constituit cu ocazia Marii Adunări Naţionale sub denumirea de Consiliul Dirigent şi condus de Iuliu Maniu intrând în componenţa guvernului central român prin miniştri fără portofoliu, având în sarcină serviciile publice… Aşa a fost… În anul 1922 s-a organizat o paradă în cinstea Marii Uniri, iar aceasta avea nevoie de un Arc de   Triumf impunător; dar cum acesta nu exista (până atunci fusese unul din mucava, care de la ploi se înmuiase, iar Primăria Bucureştilor nu prea avusese bani pentru a face altul) s-a luat hotărârea să se ridice unul provizoriu din lemn, şi paiantă. Marele muzician român George Enescu a scris atunci primarului din acea vreme, Gheorghe Corbescu, întrebându-l  ironic „ Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?”. În anul 1935, în sfârşit, după planurile arhitectului Petre Antonescu, începe construcţia arcului care va fi terminat în anul următor. La ridicarea lui, s-a folosit betonul armat şi granitul de Deva. Arcul, înscris într-un paralelipiped, are o înălţime de 11 metri şi o lăţime de 9,5 metri. Revenind la anii imediat următori de la Marea Unire de la 1 Decembrie, aş mai adăuga faptul că la 30 decembrie 1919 ierarhii din provinciile unite au intrat în Sfântul Sinod de la Bucureşti; iar o zi mai târziu, episcopul Miron Cristea devine Mitropolit Primat al României, fiind aleşi în acelaşi timp şi episcopii de Roman, Argeş, Ismail, Râmnic, Braşov, Cluj şi Sibiu. La mai puţin de doi ani s-a construit în Alba Iulia Catedrala Ortodoxă, care a fost sfinţită de către Mitropolitul Miron Cristea la 15 octombrie 1922, cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, iar la 4 februarie 1925 Sfântul Sinod al Bi-siericii Ortodoxe Române decide ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii, Miron Cristea devenind astfel primul Patriarh al Bisericii Române Ortodoxe. Urmarea? Deschiderea Legaţiei române la Vatican şi a Nunţiaturii Apostolice la Bucureşti. Închei această scurtă incursiune în istoria destul de recentă a românilor cu două citate: primul din finalul Rezoluţiei Unirii citită de Vasile Goldiş: „Legătura sfântă a celor 14 milioane de români ne îndreptă-ţeşte azi să  zicem Trăiască România Mare!” şi cea aparţinând lui Iuliu Maniu: „…Unirea (…) nu este numai un ideal sfânt, ci şi un drept inalienabil al nostru în baza fiinţei noastre naţionale unitare. (…)…avem datoria să pretindem această Unire, pentru că aici a fost leagănul românismului”.

Marile serbări închinate Unirii (cel puţin în acel an, 1918) au continuat pe fondul sărbătorilor de iarnă care se apro-piau cu paşi repezi. Pretutindeni în Bucureşti, ca de altfel în toată ţara, se înteţeau pregătirile pentru Crăciun şi  Anul Nou. Nici copiii nu stăteau deoparte. Dacă era zăpadă, cu atât mai bine… derdeluşurile „amenajate” ad-hoc erau nenumărate în Bucureşti… Chiuituri, bătăi cu bulgări, sănii, săniuţe, pregătiri pentru colindatul de Crăciun, colindatul de trecere în an nou, Irozi, Stea, jucării, brazi mai mari sau mai mici, după posibilităţi, dulciuri, nenumărate dulciuri, daruri (tradiţionale sau… recent importate)… Suntem, Domniile voastre, în plină efervescenţă. Pregătirile sunt în toi. Sărbătoarea cea mai aşteptată este, bineînţeles, Crăciunul. Pentru ea, valuri – valuri de cumpărături… Pentru ea, colindele, cântecele de stea, de Moş Ajun, de Crăciun, mai apoi, pluguşorul, vasilca, sorcova se pornesc pe unde nu te aştepţi. Nu lipsesc nici jocurile cu măşti : Ursul, Capra, Ţapul, Căpriţa. Capitala este ca niciodată, mai veselă. Toţi uită pentru o scurtă perioadă de necazuri. Gospodinele se întrec la făcut cozonaci. COZONACUL. Amintirile Domniilor voastre sunt „gâdilate” de aromele virtuale ale cozonacului, pe care,  n-am ce face, trebuie să vi le trezesc! Vi le trezesc apelând la unul din cei mai în măsură să vorbească despre aceasta. Celebrul Păstorel, pre numele lui Al. O. Teodoreanu. Cu măiestria sa de neegalat, dar şi în cunoştinţă de cauză, dacă mă pot exprima astfel, Păstorel a „uns” sufletele cititorilor cu reţetele culese de la diferite gospodine sau chiar cele personale, prin scrierile sale prin diferite reviste. Pentru savoarea lor, le voi cita aproape în întregime, ca un omagiu adus nu numai…cozonacului, dar şi tuturor care într-o formă sau alta, s-au implicat (se implică) în ducerea la bun sfârşit, în beneficiul tuturor, a „faptelor” ce se petrec acum în decembrie pentru, la şi pe masa românilor. Iată ce scrie, cu inegalabila sa pană, Al. O. Teodoreanu zis şi Păstorel în „Adevărul literar şi artistic” an XII, nr.645 din 16 aprilie 1933 : „Câţi vor mai fi astăzi copiii care să freamăte la gândul misterului săvârşit în cuptor? Câţi vor mai fi pândind pe la geamurile dosnice frământarea aluatului de aur topit, din bucătăria la care s-au încuiat uşile?”  E drept, autorul rândurilor de mai sus vorbeşte despre sărbătoarea pascală, dar aici, tema comună e cea referitoare la COZONAC, aşa că reţetele de fabricare a mult râvnitului cozonac nu diferă în fapt deloc, iar impresia pe care o lasă minunăţia aurie cu migdale, rahat, stafide, cacao, nucă sau orice altfel de umplutură, este de proporţii „cosmice”, indiferent de perioadă. Cozonacii pregătiţi după reţeta lui Păstorel, pe care şi el o are din casa părintească, sunt delicioşi şi sunt cu adevărat nemaipomeniţi… După  publicarea reţetei, la redacţia revistei s-au primit următoarele versuri  având titlul Cozonacii lui Păstorel…

„Păstorel, la cozonaci,

A propus cincizeci de ouă.

De aici protestări, chemări

La răspundere. Dar oare

N-aţi văzut că e eroare?

Era vorba de…jumări.”

… semnate...  O gospodină.  Iată una din replicile acide ale autorului :

„Eroarea, doamna mea, nu-i nouă,

 Dar când apuci pe-aşa cărări

 Şi faci din cozonac jumări,                             

Faci şi jumări fără de ouă.”

Muzică, artificii, sticle de vin desfundate într-o veselie, beteală, cadouri, brad verde sau numai crenguţe de brad, renumitele cete de flăcăi din jurul capitalei sau de mult mai departe, copii smiorcăindu-se şi trăgând de pulpanele mamelor sau de poalele paltoanelor taţilor uşor ameţiţi, care trase de bouleni aduse special şi bogat împodobite pentru sărbătoare, „am venit şi noi odată, la un an cu sănătate…”, „s-a sculat mai an, bădica Traian”, pumni de grâu aruncat din belşug pe hainele de blană de nurcă sau hermină, pe gulerele groase de nutrie, „…Seară bună la fereastră…”, pocnete de bici, „Astăzi s-a născut Hristos…”, sticle de şampanie, pahare de cristal, baluri de binefacere, sarmale, purceluşi de lapte cu mărul în gură, ninsoare, crivăţ, săniuţe, „sorcova, vesela/ să trăiţi să-mbătrâniţi…”, petarde, cha-cha, charleston, lăutari, acadele, globuri, steluţe, hore încinse ad-hoc, orologiul sună ora trecerii în noul an… Domniile voastre! Să vă fie casa casă şi masa masă, să aveţi un an îmbelşugat, plin de bucurii şi satisfacţii împreună cu toţi dragi. Ridic paharul cu şampanie şi toastez în onoarea dumneavoastră pentru lumină în suflet şi pace în Noul An 2007.  

La mulţi ani!

    Cu piciorul... prin Bucureşti (IX)                 (CONEXIUNI nr. 24, februarie 2006) 

    Bine ne-am regăsit domniile voastre ! Au trecut zile bune de când ne-am despărţit, timp în care s-au întâmplat enorm de multe, raportate evident la vremea cursă de atunci şi până acum. Nu vorbesc aici de Anul Nou sau de Crăciunul de mai înaintea lui. Şi asta, nu pentru că nu ar fi evenimente importante, dar ele, între noi fie vorba, sunt şi ale francezilor, şi ale maghiarilor, şi ale olandezilor şi ale suedezilor sau chiar ale americanilor. Un eveniment pentru cultura română dar în acelaşi timp şi pentru cea universală, îl constituie ziua de 15 ianuarie. Este ziua de naştere a POETULUI. Aniversarea zilei de naştere în acest an, a surprins prin amploarea ei. De fapt nu ar trebui să mai surprindă pe nimeni de mulţi ani acest lucru. Dar în fiecare an e altfel, pentru că MIHAI EMINESCU e unic, iar unicitatea aduce de fiecare dată altceva. Paradox. Pentru că unicul e unic şi aşa ar trebui să rămână, dar nu în cazul de care vorbim aici. EMINESCU nu mai are nevoie de publicitate. De mult, de mult de tot…Domniile voastre vor fi încântate, sper, de ceea ce vor citi în continuare. Vă voi aduce în prim plan, o instituţie bucureşteană cu vechi tradiţii în memoria oraşului. Primele mele rânduri scrise pentru dumneavoastră, au pornit din locurile în care dezmăţul comunist a distrus complet sau parţial, una din cele mai frumoase zone al Micului Paris de odinioară. Ne-am bucurat când am mai găsit o urmă firavă de veche spiritualitate românească, printre chiciăriile răspândite anormal prin tot cartierul. Reiau enumerarea lor, fără pretenţia că le spun pe toate, dar le reamintesc, tocmai pentru că, aici, alături de ele se mai află una, ceva mai nouă dar totuşi veche. Mănăstirea Antim, Schitul Maicilor (Biserica Postăvari) Mănăstirea Mihai-Vodă (ce-a mai rămas din ea) ctitoria lui Matei Basarab de pe strada Vânători, Palatul Patriarhal, Biserica Sfântul Spiridon Vechi, Domniţa Bălaşa…Iar alături de ele, maiestoasă acum, clădirea în care se desfăşoară cursurile primare, gimnaziale şi liceale ale actualului Colegiu Naţional „MIHAI EMINESCU”. Despre istoria acestui lăcaş de cultură vreau să  vorbesc azi domniilor voastre. Nu vă voi plictisi cu amănunte statistice, cu toate că ar fi, poate pentru mulţi dintre dumneavoastră (poate mulţi aţi terminat mai devreme sau mai târziu cursurile acestui liceu!) semnificativ. Importantă pentru Liceul care poartă numele Nemuritorului Eminescu este istoria lui.

Cea consemnată o dată cu finele primului război mondial . Anul 1919 a adus Bucureştiului şi, evident ţării, un nou avânt în domeniul învăţământului. Comitetele şcolare, propuse de ministrul Instrucţiunii de atunci, profesorul universitar Simion Mehedinţi şi înfiinţate de noul ministru -  C.Angelescu  - ca urmare a Decretului – Lege nr.3138 din 23 iulie , acelaşi an, vor fi un sprijin real în vederea împlinirii dezideratului mai vechi de a avea un învăţământ modern, cu dotări la standarde înalte cum ar fi biblioteci, laboratoare, ateliere etc. Având în vedere dezvoltarea postbelică accelerată, era necesară înfiinţarea de noi şcoli care să confere tineretului o bază solidă de ştiinţă şi cultură. Până în anul 1920, în capitala României existau doar patru licee teoretice mari – „Sf.Sava”, „Matei Basarab”, „Gh.Lazăr” şi „Mihai Viteazul”. Până în anul 1939, zestrea Bucureştiului se va mări, ajungându-se la peste 35 de licee de stat şi particulare. Aşa cum am mai amintit, comitetele de părinţi aveau o vie activitate în acea perioadă la care ne referim, iar înfiinţarea Liceului de băieţi „Mihai Eminescu” este rezultatul străduinţei lor. La 1 septembrie 1926, cu aprobarea ministrului Instrucţiunii s-a deschis în localul şcolii primare nr.31 din Floreasca liceul cu numele Poetului având 160 de elevi. Dimineaţa erau cursurile micuţilor iar după amiaza locul lor era ocupat de cei mari, liceenii. Director, a fost numit un tânăr de 26 de ani necunoscut pe atunci, dar un om de cultură reală în viitor, întemeietorul Institutului Balcanic de mai târziu şi viitor cadru universitar – Victor Papacostea, care doar într-un an cât a condus şcoala, a reuşit să strângă în juru-i  o mână de profesori eminenţi, făcând din liceul de-abia înfiinţat o şcoală de tradiţie în toată regula. I-a urmat C.Niculescu-Slavea care în scurtul (şi al lui) directorat, a reuşit să construiască o nouă clădire aflată pe Calea Dorobanţilor nr.163 în colaborare strânsă cu aceleaşi comitete de părinţi foarte active. Dar din păcate, o serie de manevre ale Seminarului Pedagogic au convins ministerul să aprobe mutarea acestuia în localul nou construit pentru Liceul „M.Eminescu”, iar acesta din urmă să se mute în vechea clădire a seminarului de pe Calea Rahovei, unde până la începutul primului război mondial funcţionase Şcoala normală de institutori. Localul se compunea din două corpuri de clădire – unul – o casă veche boierească datând din 1860 şi o  alta, mai mică de prin secolul al XVIII-lea. Pentru lărgirea spaţiului, contra sumei de 3 milioane de lei, comitetul şcolar a dobândit o clădire de pe Calea Rahovei colţ cu strada Sfinţii Apostoli. Prin Ordinul 48.488 din 6  IV 1930, Liceul „M.Eminescu” este obligat să evacueze clădirea din Calea Dorobanţilor, Seminarul Pedagogic preluând-o, iar liceul să se mute în localul seminarului din Calea Rahovei cu condiţia ca „ toată averea liceelor să rămână pe loc, numai profesorii şi arhiva să urmeze liceelor”. Şi totuşi, domniile voastre, bravul Comitet de părinţi îşi va arăta din nou puterea, astfel că localul aflat la limita de jos a „supravieţuirii” va fi reparat total, adăugându-i-se biblioteca, laboratoare de chimie, biologie şi fizică, o sală de gimnastică.  „Ceea ce a caracterizat din primul an liceul „Mihai Eminescu” a fost regimul de strictă disciplină pe care l-au impus atât V. Papacostea cât şi C. Niculescu – Slavea. Elevii indiferent de clasă erau obligaţi să fie tunşi cu maşina nr.1, să poarte uniformă kaki, închisă la gât, asemănătoare oarecum u uniforma şcolilor militare, şapca de elev cu cozoroc drept şi cu  iniţialele liceului şi matricola galben-portocalie…” scria inginerul Petre Varlaam, elev cândva în acest liceu….”Toţi colegii mei, care au reuşit să termine cu bine liceul au găsit un loc onorabil în societate iar unii au făcut o  strălucită carieră în specialitatea lor (medici, ingineri, arhitecţi, scriitori).” Memoria generaţiilor este marcată de marile personalităţi care au predat de-a lungul vremii la catedră, din mâinile lor ieşind, de asemenea, un număr mare de oameni de artă, ştiinţă şi cultură : Petre V. Haneş, Paul Papadopol, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu la limba română, Vladimir Streinu, Al. Beliş şi C.Frollo la limba franceză, la geografie G.Sofronie, la istorie P.Panaitescu, George Potra, Gheorghe Cioran. Matematicile erau cotate excepţional datorită extraordinarilor profesori Mihai Ghermănescu sau Virgil Ghiţescu (să amintesc doar doi), la filozofie RomulusVulcănescu, Virgil Bogdan şi Ion Floru, biologia era reprezentată de C. Niculescu – Slavea şi I.Dănilă, muzica de Gheorghe Petrescu şi N. Crăciunescu iar desenul îl preda Panait Mihăilescu şi Al.Phoebus. Având un cor pe patru voci de excepţie, nu de puţine ori acesta a fost solicitat să cânte inclusiv la radio, prin 1928-1929 fiind singura formaţie  şcolară de acest tip din România care era popularizat la radio….Şi au venit vremurile tulburi…Domniile voastre poate îşi mai aduc aminte….Poate.  Mă voi opri azi aici, urmând să continuăm în numărul viitor povestiri adevărate despre oameni care au fost sau  încă sunt, despre oameni care au scris pagini întregi în istoria Liceului „Mihai Eminescu”, să vă dezvălui de ce am ţinut ca în frontispiciul articolului de faţă să apară imaginea vechii clădiri a editurii Cartea Românească…Acestea şi multe altele, despre alţi oameni dar aceleaşi locuri. Va fi, sper, un „spectacol” în …serial inedit. Vă salut cu respect, domnii mei ! Pe curând !

Portret -  Eminescu

Crai al codrilor de-argint şi de aramă

Grai al florilor şi mărilor albastre;

Crai al stelelor cusute pe năframă,

Grai creştin al existenţei noastre…

    Scurtă privire asupra istoriei S.F.                     (CONEXIUNI nr. 14, aprile 2006)

  „Intrară într-o încăpere foarte luminoasă. Lumina izbucnea din fieca-re colţişor, în tot felul de culori. (...) Forme luminoase stăteau cuprinse într-un fel de piedestale. Constituiau o geometrie vie, linii şi curbe de culoare, îmbinate într-un întreg complex, dar păstrându-şi identităţile proprii. Printre ele nu existau măcar două cât de vag asemănătoare.

 Căutând cuvintele cele mai potri-vite, Baley spuse :

-Şi au, oare, vreun înţeles anume ?

Gladia râse cu vocea ei plăcută, de contraalto.

-Au înţelesul pe care vrei să li-l dai...” (The Naked Sun,1972, Isaac Asimov –„Soarele gol” trad. Florin Ionescu, Ed. Teora, Bucureşti, 1993) 

Citatul de mai sus l-am ales dintre multe altele pentru a sublinia faptul că ANTICIPAŢIA este domeniul cel mai nimerit de a dovedi legătura  dintre vis şi realizare. Puterea creativă de permanentă anticipare a unor evenimente, manifestări, inclusiv artistice, pe care le distingem aproape în fiecare scriere concepută de marii creatori ai lumii indiferent de timp, indiferent de loc şi indiferent de specialitatea în care s-a consacrat unul sau altul dintre ei, demonstrează că acestă forţă nebănuită a gândirii sălăşuieşte în fiecare dintre noi. Universurile închise ale antichităţii în care unii „gânditori” ai vremii erau „specializaţi” le trădau Marea Frică de necunoscut pentru ca astfel blindaţi să poată să fie siguri că agoniseala lor spirituală nu se va pierde niciodată ci dimpotrivă e bine păzită şi, eventual, să „înghită” entităţile mai mici ale altor universuri. Cum am putea, altfel, numi setea de acaparare de către muzică a geometriei sferelor cereşti (Muzica sferelor) sau părţi din poezie (vezi concepţia elină asupra muzicii după care aceasta este formată din trei elemente şi anume: cuvânt, melodie, ritm sau renumitele jocuri pytice de la Delphi în care concurenţii se întreceau în arta poetico-muzicală, apogeul muzicii eline reprezentându-l tragedia), sau cea a filosofiei care încerca să devină ştiinţa supremă, deasemenea setea picturii de a-şi atrage geometria secţiunii de aur...Nu mai vorbim de infinit – noţiune care a aprins imaginaţia tuturor oamenilor din cele mai vechi timpuri, iar intervenţiile conştiente ale omului „trezit” din când în când din „somnul infinit în care fiinţa noastră pluteşte”(Lucian Blaga) au dat şi dau în continuare speranţe lui homo informaticus de azi. Teoria lui Georg Cantor (1845 – 1918)  care stă la baza teoriei actuale despre infinit ar fi putut „exploda” cu mult înainte ca noţiunea care îi aparţine de „seturi infinite” să apară, dacă manuscrisul lui Arhimede (descifrat de curând) s-ar fi produs mai demult şi probabil că altfel ar fi arătat însăşi lumea din toate puncte de vedere. Rafinamentul prin care aplicaţiile de tip ştiinţific au fost asimilate sute de ani în artă n-a făcut decât să demonstreze rolul acestora în dezvoltarea universului artistic uman. E de mirare, atunci, că de-a lungul timpului un număr mare de oameni de ştiinţă s-au implicat în diferite domenii artistice – literatura şi artele plastice fiind un domeniu favorit (poate şi datorită faptului că acestea au un grad de receptivitate mult mai rapid) devenind cunoscuţi mai ales pentru publicul larg prin creaţiile lor artistice ? Folosirea de către aceştia a cunoştinţelor lor ştiinţifice şi nu în ultimul rând experimentarea unor teorii – care pentru lumea ştiinţifică ar fi fost simple scorneli fără nici o acoperire – a fost îndoit benefică: pe de o parte a câştigat ştiinţa şi reputaţia savantului, şi, pe de altă parte, cultura universală s-a îmbogăţit cu noi creaţii valoroase. S.F.-ul ca termen a fost întrebuinţat pentru prima dată cu acest sens în lucrarea A Little Earnest Book upon a Great Old Subject scrisă de englezul William Watson, apărut la Londra în anul 1851. Pentru istoricii literaturii de anticipaţie datarea ar putea fi curioasă ştiut fiind faptul că aceştia consideră  anul de naştere al science-fiction  1929, termenul fiind prezent în editorialul din primul număr al revistei Science Wonder Stories, apărută în S.U.A. la iniţiativa lui Hugo Gernsback (1887 – 1967). Termenul, a cărei primă datare ar putea fi prilej de dispută  pro şi contra, a intrat definitiv în vocabularul universal contemporan. Nu cred că ar fi lipsită de interes demonstraţia făcută de Jacques van Herp cu ajutorul teoriei mulţimilor (bazele acesteia fiind pusă de acelaşi Georg Cantor în 1883, de care am mai amintit), apărută în lucrarea Panorama de la science-fiction. Les themes, les genres, les ecoles, les problemes în Edition Gerard & Co., Verviers, Belgique, 1973, p.406:

„Fie O ansamblul operelor şi H acela al ipotezelor, conţinând două subansambluri : I, acela al ipotezelor iraţionale ; R, acela al ipotezelor raţionale.

În acest caz:

H=IÈR şi VxÎO, hÎH®(x, h )ÎO´H şi (x, h) este un roman de ipoteză.

Dacă (x, h)ÎO´I avem un roman fantastic.

Dacă (x, h)ÎO´R avem un roman S.F.”

Odată cu definirea de jure a termenului luat de noi în discuţie şi intrat astfel în toate dicţionarele lumii, plaja tematică a literaturii de anticipaţie s-a extins dincolo de nişte limite pe care nimeni, dar absolut nimeni, nici măcar ca scriitor consacrat de literatură SF, n-a putut să o anticipeze! Faptul că de-a lungul vremii, în Europa dar şi în America, au circulat diferite versiuni care unele puteau la rându-le să devină, eventual cu puţin noroc, „consacrate”, nu ne împiedică să amintim câteva dintre ele. Renumitul cercetător şi autor SF român Ion Hobana cita într-una din cărţile sale (Viitorul a început ieri, Ed.Tineretului, Bucureşti,1966) un fragment din Jurnalul  fraţilor Gouncourt : „Duminică 19 februarie 1888. Astăzi, Rosny (Aîné n.a.) mă îngrozeşte cu ideile lui de cărţi...(...) O serie de cărţi fantastico-ştiinţifico-fono-literare (s.n. – I.H.), un pic aparte de Poe....” Sau, versiunile franceză şi engleză propuse de Jules Verne în Franţa – voyages extraordinaires  – şi scientific romances în Anglia. H.G.Wells folosea denumirea de scientific fantasies (sfârşitul secolului al XIX-lea). În 1928, Maurice Renard propunea termenul de roman d’hypotèse. Deasemenea, în S.U.A., se publicau invention stories, different stories, impossible stories. (Notă: Studiu apărut în numărul din februarie 1957 al revistei The Magazin of Fantasy and Science Fiction). Reîntorcându-ne în Europa nu putem să nu  amintim contribuţia scriitorilor ruşi (iar după 1922) şi sovietici la explorarea necunoscutului în stilul binecunoscut al literaturii de specialitate. Dar trebuie, totuşi, subliniate deosebirile fundamentale dintre N.F.(naucinaia fantastika – fantasticul ştiinţific – ideologizat) apărut în revista Masterskaia prirodi (Atelierul naturii) şi amazing stories precursoare a denumirii de science fiction. Mai târziu, odată cu consacrarea termenului american şi în U.R.S.S. s-a dezvoltat o literatură SF autentică, autorii încercând pe cât posibil să ocolească rigorile şi limitele ideologice impuse de regimul totalitar; ceea ce s-a întâmplat aproape „la indigo”, după al II-lea Război Mondial şi în viitoarele state satelite Moscovei, printre care şi România.

     De-a lungul istoriei anticipaţiei, aşa cum am mai amintit s-au încercat o serie de formule, unele de compro-mis, pentru a marca, într-un mod cât mai apropiat de spiritul ei, naşterea unui nou gen literar, total nou faţă de tot ce existase până atunci. Şi la noi în România, deoarece genul ca atare intrase deja în uz curent prin traduceri  sau chiar literatură originală (vezi varianta  roman şcientific în cronica literară a lui Ilarie Chendi făcută la traducerea lui Victor Onişor a romanului „Castelul din Carpaţi” de Jules Verne, în revista Familia nr.47 din 23 noi./ 5 dec.1897 la Sibiu). Aceeaşi denumire apare un an mai târziu sub semnătura lui Victor Anestin (1875 – 1918) – autor printre altele al romanului „În anul 4000 sau o călătorie la Venus”(1899) – într-un articol intitulat Romanul ştiinţific, în Foaia populară nr.35. din 1 noiembrie. Tot cu subtitlul roman ştiinţific vor fi publicate romanul lui Wells Primii oameni în Lună în revista Progresele ştiinţei an II, nr.12, dec.1905 şi cel al lui Henri Stahl, Un român în Lună, anunţat în Ziarul călătoriilor şi al ştiinţelor populare (1914). Citez din această revistă : „Romane ştiinţifice nu prea s-au mai scris în limba noastră, aşa că apariţia unui astfel de roman e un adevărat eveniment. E vorba de apariţia în volum a romanului d-lui H. Stahl, roman pe care l-am publicat în această revistă în mai multe numere...”

O denumire interesantă foarte apropiată de cea de azi e folosită  tot ca subtilu la romanul 10.000 de ani într-un sloi de gheaţă de Louis Boussenard apărut în foileton în Ziarul călătoriilor şi al întâmplărilor de pe mare şi uscat, an II, nr.73,16 sept.1898 – nr.89, ian.1899 şi anume povestire fantastico – ştiinţifică (!). În fine, după 1949 romanul lui Vladimir Nemţov O expediţie în fundul mării este publicat, de asemenea în foileton, în mai nou apăruta revistă Ştiinţă şi tehnică pentru tineret (an.I, nr.1, iunie 1949 – nr.14, iulie 1950) având subtitlurile : povestire ştiinţific – fantastică şi  roman ştiinţific – fantastic. După 1954, termenul deja consacrat în lume se va impune definitiv şi la noi. În anul 1955, sub auspiciile revistei Ştiinţă şi tehnică, apare Colecţia de povestiri ştiinţifico – fantastice, în formulă bilunară, în paginile ei publicându-se de-a lungul timpului  creaţii ale zeci de autori români bătând la porţile consacrării, sau traduceri din marile lucrări de gen din întreaga lume, fiind de altfel şi una din cele mai longevive colecţii recunoscute ca atare, la scară mondială.